duminică, 10 februarie 2013

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA - BUNICUL / BUNICA





http://www.1st-art-gallery.com/thumbnail/358519/1/Grossvater-Mit-Schlafender-Enkelin-Grandfather-With-Sleeping-Granddaughter.jpg

                                                       Albert Ankel - Bunic cu nepot adormit în brațe


BUNICUL

Se scutura din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul sta pe prispă. Se gândește. La ce se gândește ? La nimic. Înnumăra florile care cad .
Se uita-n fundul gradinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumăra florile scuturate de adiere.

Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustățile, barba... peste toate au nins anii mulți și grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.

Cine trânti poarta ?

- Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoșeii moșului !

Un baiețan s-o fetiță, roșii și bucălai, sărutară mânele lui "tata-moșu".

- Tata-moșule, zise fetița, de ce zboară păsările ?

- Fincă au aripi, răspunse batrânul sorbind-o din ochi.

- Poi, rațele n-au aripi ? de ce nu zboară ?

- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Batrânul coprinse într-o mâna pe fată și în cealaltă pe băiat.

- O, voinicii moșului !...

Și zâmbi pe sub mustăți, și-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină și binecuvântare.

- Tata-moșule, da' cocorii un' se duc când se duc ?

- În țara cocorilor.

- În țara cocorilor ?

- Da.

- Dar rândunelile un'se duc când se duc ?

- În țara rândunelilor.

- În țara rândunelilor ?

- Da.

- Tata-moșule, aș vrea să-mi crească și mie aripi și să zbor sus de tot, pâna în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

- Dacă ți-o crește ție aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură și un sticlete.

- Da... hâ... hâ... poi ce fel... și mie ?

Fata se întristă.

Batrânul o mângâie și zise băiatului:

- Bine, să prinzi și pentru tine, să prinzi și pentru ea.

- Ție două și mie două... nu e-așa, tata-moșule ?

- Firește, ție două, lui două și mie una.

- Vrei și tu, tata-moșule ? întreba băiatul cu mândrie.

- Cum de nu ?! Mie un scatiu.

Ce fericiti sunt !

Băiatul încaleca pe un genuchi și fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cânta "Măi cazace, căzăcele, ce cați noaptea prin argele"...

O femeie uscățivă intră pe poartă cu două doniți de apă. Copii tăcură din râs și bunicul din cântec.

E muma lor și fata lui.

Cum îl vazu, începu:

- I... tată, și d-ta... iar îi râzgâi... o să ți se suie în cap...

Bunicul ridica mâna în sus, aducând deștele ca un preot care binecuvintează, și zise prelung:

- Lăsați pe copii să vie la mine !

- Biiine, tată, biiine... dar știi... o, bată-i focul de copii !...

Femeia intra în casă.

- Să-i bată norocul și sănătatea, șopti moșul ca și cum ar fi mustrat pe cineva, și sărută în creștetul capului și pe unul, și pe altul.

Și iar începu râsul, și jocul și cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începura să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

- Partea asta este a mea.

- Și partea asta, a mea !

- Mustața asta este a mea.

- Și asta, a mea !

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăca, zicându-le:

- Pe din două.

Și copiii o și dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

- Jumătate mie.

- Și jumătate mie.

Și după ce o împărțiră frățește, începu lauda.

Băiatul:

- Mustața mea e mai lungă.

Fata:

- Ba a mea e mai lungă !

Și băiatul întinse d-o mustață și fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu și-i împăcă zicându-le:

- Amândouă sunt dopotriva.

- Ș-a mea, s-a ei !

- Ș-a mea, s-a lui !

La obraji cearta se aprinse mai tare.

- Partea mea e mai frumoasă.

- Ba a mea, că e mai albă !

Bunicul zâmbi.

- Ba a mea, că e mai caldă !

- Ba a mea, că e mai dulce !

- Ba a mea, că nu e ca a ta !

- Ba a mea, că are un ochi mai verde !

- Ba a mea, că are un ochi și mai verde !

Bunicul abia se ținea de râs.

- Ba a mea !

- Ba a mea !

Și băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata țipă, sări de pe genuchiul batrânului, se repezi și trase o palmă în partea băiatului.

Baiatul, cu lacrâmile în ochi, săruta partea lui, și fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieși pe ușe si întrebă restit:

- Ce e asta, vermi neadormiți !

Obrajii bunicului erau roșii și calzi. Și surâzând fericit, răspunse fie-sei:

- Lăsați pe copii să vie la mine !



http://www.paintinghere.com/Uploadpic/James%20Clarke%20Waite/big/The%20Widow%27s%20Consolation.jpg


BUNICA



O văz, ca prin vis.

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscătivă, cu părul alb și cret, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată in dițti de pieptene, de la nas în jos.
Cum daschidea poarta, ii săream înainte.

Ea băga binisor mâna în sân și-mi zicea:

- Ghici...

- Alune !

- Nu.

- Stafide !

- Nu.

- Năut !

- Nu.

- Turtă-dulce !

- Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Și totdauna sânul ei era plin.

Ii sărutam mâna.

Ea-mi da părul în sus și mă săruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea își înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un fir lung și subțire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutura o ploaie albastră.

- Ei, ce mai vrei ? imi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.

- Să spui...

Și niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau și adormeam; uneori tresăream ș-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie, și eu visam înainte.

- A fost odată un împărat mare, mare...

- Cât de mare ?

- Mare de tot. Și-și iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Și îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii...

- Bunico, e rău să nu ai copii ?

- Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

- Bunico, dar eu n-am copii și nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionțat în două și mă săruta în creștetul capului.

Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri și cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii dupe ea și ziceam:

- Spune, bunico, spune.

- Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Și... nu mai putea de părere de rău că nu are copii... Intr-o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că-și târa barba pe jos de bătrân și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot...

- Cât era de mic ?

- Poate să fi fost, așa, cam ca tine.

- Va să zică, nu era mic, mic de tot...

- Era mic, da' nu așa mic de tot. Și cum veni ii zise: "Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și când înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia; și ăști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să rămâie grea și o să nască un cocon cu totul și cu totul de aur"... Piticul se duse, și împăratul alergă în grădină, și căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

- De ce nu legau rod, bunico ?

- Știu eu ?... Dumnezeu știe...

Era așa de cald... așa de bine în poala bunicii... o adiere încetinică îmi răcorea fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă amețeau... închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede și ușurel firul lung din caierul de in.

- Și se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; și i-a udat mereu; alții ziceau să le dea mai mult soare; și împăratul a tăiat toți pomii de jur împrejur. Și merii înfloreau în fitece săptămână, și se scuturau, și rod nu legau. Într-o zi veni la împarat o babă bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de zbârcită, și mică, mică, ca tine de mică...

- Ca moșu de mică ?

- Da, ca moșu...

- Atunci nu era mica de tot...

- Așa mică de tot nu era. Și zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de musețel, și n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzești, măria-ta, că îndata ce te-or simți florile, încep să se miște, să se bată, și multe se apleacă pe obrajii ei, și ea se dășteaptă, că doarme mai ușor ca o pasăre; și vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mișcă "...

- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei ?

Tresăream.

- A, nu... știu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor...

Și bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.

- Și împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...

- Cel mai bun... îngânam eu, de frică  să nu mă fure somnul.

- ... ș-a luat o dasagă cu merinde și a plecaaat...

- ... ș-a plecaaat...

- Și s-a dus, s-a dus, s-a dus...

- ... s-a dus, s-a dus...

- Până a dat de o pădure mare și întunecoasă...

- ... întunecoasă...

- ... de nu se vedea prin ea. Și acolo și-a legat calul d-un stejar bătrân, ș-a pus dasagele căpătâi și a închis ochii ca să se odihnească. Și... pasămite pădurea cânta și vorbea, că era fermecată. Și... cum îi aducea șoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, și dormi, și dormi...

Când m-am dășteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul ?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus cari mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei.



http://images.fineartamerica.com/images-medium/baby-and-grandfather-catherine-amendola.jpg


Catherine Amendola - Bunic și nepot rugându-se


O floare pentru toate bunicile și toți bunicii din lume.

O floare și pentru bunicii mei Sofia și Ion (bunicii din partea mamei) și Ion (din partea tatălui) pe bunica Ioana, mama tatălui nu am cunoscut-o.

Le sărut mâna și le mulțumesc pentru că au fost cei mai iubitori și înțelepți bunici din lume și știu că mă văd și mă aud din grădina Domnului nostru, le mulțumesc pentru copilăria mea de poveste și pentru imensa lor dragoste pe care mi-au arătat-o în fiece clipă când am fost împreună și pe care o simt și acum. Îmi este foarte dor de ei...






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu