luni, 11 iunie 2012

CIOC ! CIOC ! CIOC ! de Emil Gârleanu





Și păsările se înțeleg între ele. Poate că nu mă veți crede, dar eu știu lucrurile astea de la gaița mea, care fiindcă am învățat-o să vorbească, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. Dacă spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povață puișorilor ei : ” Nu ieșiți la marginea cuibului !” , ”Nu strigați când nu sunt eu cu voi ”, ”Ia, pisica !”.

O vrabie ciripește pe ogoare, ție puțin îți pasă. Și ei, biata, i-a sărit inima din loc:”Uliul !”.

În nopțile cu lună asculți privighetoarea - te încântă; ajungi să crezi că pentru tine își varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei.

Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între măcăleandru și-un scatiu. Să v-o spun:

”Cioc ! Cioc ! Cioc !” se aude de departe. Măcăleandrul zice:

- E ciocănitoarea !
- Ciocănătoarea, răspunde scatiul, ce-o fi căutând mereu ?
- Caută veverița, îi răspunse măcăleandrul.
- Veverița ? De ce ?
- Urâți îmi sunteți voi, scatiii, că nu știți nimic. Nu-i  cunoști povestea ? Să ți-o spun !


белка


- Demult, m-asculți scatiule ? începe măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când oamenii erau puțini de tot și poamele și mai puține,  veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom ciudat, cu roada rotundă, tare, dar cu miezul dulce și gustos. Dăduse peste un alun. I-au plăcut alunele și vezi, ființă prevăzătoare, să nu mai pățească cum o pățise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor, ca să se hrănească, ce i-a venit în gând ? Să strângă alune. Și și-a umplut scorbura de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste ea, făcea planuri mari, să nu se mai miște toată iarna din căsuța ei, nici cu vârful botului să nu miroasă vifornița, când într-o bună dimineață, se zgârie la picior într-o coajă. Caută. Coajă de alună ! Dar de unde ? că ea nici nu se atinsese încă de alunele strânse. Cercetează. Un sfert de alune mâncate ! S-a mâhnit veverița, dar s-a și minunat. S-a pus la pândă ca să prindă pe hoț. S-a  ghemuit la fundul scorburii, una cu copacul, și a așteptat. Ce era ? Ciocănitoarea, cum o vezi, sari ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în scorbură de alune și cum e iscusită, a înțeles ea că în alune trebuie să fie ceva. Craț ! iaca și miezul. Bun ! Craț ! craț ! craț ! s-a pus pe mâncat.


Din ziua aceea venea în fiecare amiază să-și ia prânzul. În dimineața când o pândea veverița, a venit tot așa de zglobie, dar de abia intră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă ! Dă-i în sus, dă-i în jos, lăsă coada, ca șopârla în laba veveriței, și pe ici ți-i drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc, și s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriță să se roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbură, și smerită, a bătut cu ciocul: Cioc ! cioc ! cioc ! Dar veverița își mutase culcușul ! De atunci mereu ciocănește la fiecare copac, dar nici că dă de veveriță.


- Și de atunci, întreabă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă ?
- Vezi bine...Ssst ! uite-o !....











2 comentarii:

  1. Bucurii pe masura bucuriilor ce le faceti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc nespus de mult !Bucuriile, mici sau mari, vin din viața de zi cu zi și mai ales de la nepoțeii mei Ralu și Ciprian care sunt năzdrăvani ca eroii din povești ! Și ție îți doresc o viață frumoasă, plină de iubire și veselie.

      Ștergere