Era odată un cioban. Într-o zi s-a dus și el cu oile la păscut prin niște stuf. Cum stătea acolo, vede că se ridică o pasăre, un cocostârc, care ținea ceva în cioc. Zboară pasărea un timp și scapă ce avea în cioc. Fuga ciobanul, să vadă ce a scăpat pasărea. Când ajunge acolo, un șarpe pestriț. Stătea ciobanul și se uita la șarpe și șarpele la cioban.
Deodată șarpele începe să vorbească:
- Măi baciule, uite, eu sunt rănit la spinare de pasărea ceea, care a vrut să mă mănânce. Fii bun și leagă-mă, că ți-oi face și eu un bine.
Ia ciobanul șarpele, îl leagă și îl pune într-o tufă, ca să nu-l calce oile și vitele. Îi zice șarpele atunci:
- Mâine ai să vorbești limba păsărilor și a animalelor.
Se duce ciobanul acasă cu oile și le bagă în țarc. Dimineața trimite pe tovarășul lui să le păzească, și el pune niște saci cu grâu pe măgar și plecă la moară. Când să iasă pe poartă vede niște vrăbii care scurmau într-o grămadă de nisip pe-acolo și vorbeau în limba lor:
- Ia te uită la ăsta, s-a dus la moară, d-ai curge grâul din saci.
Se uită ciobanu, așa era. Drege el sacii și pleacă din nou. Ajunge la moară, duce sacii înăuntru și dă drumul măgarului să pască dimpreună cu măgarul morarului. Aude cum zbierau ei acolo împreună și stă și-i ascultă ce-și spun.
Măgarul morarului :
- Deseară vin hoții la stăpânul meu și o să-i fure tot din casă, că n-are cine să-i spună. Numai eu i-am auzit și el pe mine nu mă înțelege.
Se duce ciobanul la morar:
- Măi, să știi că deseară vin hoții la tine și vor să-ți ia tot din casă.
- Dar tu de unde știi ?
- Ata-i treaba mea.
- Măi, stai și tu cu mine deseară și dacă așa s-o întâmpla să știi că nici nu-ți iau vamă la măcinat, ba chiar îți mai dau și o pungă cu bani.
Se-așază ei seara cu niște ciomege zdravăne și-așteaptă. Pe la miezul nopții vin tâlharii. Sare morarul, sare și ciobanul și încep să croiască cu ciomege și în stânga și în dreapta, de țipau tâlharii ca în gură de șarpe.
Au rupt-o la fugă în pădure. A doua zi a plecat și ciobanul la stână, fără vamă luată la moară și cu o pungă de bani pe deasupra. Drumul lui trecea prin pădure. Aude o bufniță care-i spunea alteia :
- Au trecut tâlharii pe-aici și s-au dus la podul din Poiana urșilor, unde sunt ascunse toate bogățiile lor.
Repede duce sacii acasă, îi descarcă și se întoarce în Poiana urșilor. Găsește podul. Sub pod, acolo, o gaură, și în ea numai aur, argint și pietre scumpe. Încarcă și el cât poate pe măgar. Când căra el așa, aude o altă bufniță că-i strigă:
- Fugi că vin hoții ! Fugi că vin hoții !
A luat-o la fugă. A fugit el cât a fugit și s-a oprit într-o poiană să se odihnească.
Acolo erau niște cai la păscut. Ce se gândește ciobanul ?
”Măi, acum am bani, am de toate, mi-ar trebui și mie un cal bun”.
Caută în stânga, caută în dreapta, găsește pe stăpânul cailor și fac târgul. Își ia ciobanul calul și pleacă. Pe drum ajunge la o cârciumă. Intră și el înăuntru sî bea un pahar de rachiu. Iacă un motan pe la picioarele lui.
- Miau, miau, s-a aprins șura. Ard paiele crâșmarului.
- I-auzi măi, îți arde șura.
- Măi, ție îți arde de glumă !
- Măi, eu nu glumesc, dacă asculți bine, dacă nu, nu.
Fuge crâșmarul la șură. Așa era. Sar toți oamenii cu apă, cu pământ, sting focul. N-apucase să se aprindă tare. Îl cinstește crâșmarul, îi dă să mănânce și-l oprește și peste noapte la el.
Dimineața, când să plece, vin unii călare, care se duceau la nunta unui boier. Leagă caii și se opresc și ei să bea un pahar cu vin. El era pe-afară pe-acolo, își pune șeaua pe calul lui. Aude pe unul din caii legați:
- Oare cât m-or duce așa fără potcoavă, că mi s-a stricat piciorul.
- Măi, al cui e calul cel murg ?
- Dar de ce vrei să știi ? întrebă unul.
- Păi vezi că n-are o potcoavă și i se strică piciorul.
- Fugi de-acolo, de unde știi tu, că nu te-ai uitat la potcoavele lui.
- Iaca știu !
Se uită acela și așa era. Stau acolo, pune potcoava la cal apoi îl întreabă pe cioban:
- Măi, nu vrei să mergi cu noi ?
- Dar voi unde vă duceți ?
- La o nuntă a unui boier.
- Măi, n-am fost eu la de astea, dar hai să merg, să nu mor și să nu știu cum este acolo.
Ajung la boier. Acolo nuntă mare, trăsuri, lume multă, mă rog, nuntă boierească.
La masă au prins a povesti care știe să vorbească în mai multe limbi. Boierul zice că el știe să vorbească în paisprezece limbi și tot întreba dacă mai este cineva care să știe atâtea.
Șarpele însă îi spusese ciobanului când îi dăduse darul de a înțelege limba animalelor și a păsărilor:
- Eu îți dau daul ăsta, dar tu să nu spui nimănui, că n-o să fie bine de tine.
Ciobanul acum mai băuse și el un pahar cu vin, așa că ce-i vine lui ? Hai să spună că el știe 99 de limbi.
- Cum știi tu 99 de limbi ?
- Iaca bine. Eu știu tot ce spun toate păsările, toate animalele.
- Măi, taci ! Dacă știi asta, ia spune-mi, zise boierul, ce cântă pasărea asta ?
- Zice că miresei nu-i place mirele și n-o să trăiască cu el.
Așa era, dar boierul s-a supărt și l-a băgat la închisoare. Când se vede ciobanul acolo se dezmeticește de tot și se gândește:
”Așa-mi trebuie. Nuntă boierească am vrut, nuntă boierească am găsit”. Nunta petrecea înainte. Ce să facă el, cum să iasă de acolo ?
Vede un șoarece înaintea lui, care chițăia:
- Sai liniștit, că mai avem oleacă de ros la geam și dăm afară.
Împinge el de fereastră, sare fereastra cât colo, că era toată roasă, plină de găuri. Iese pe fereastră, își ia calul și mână, băiete !
S-a dus acasă și și-a făcut niște curți și niște hambare, cum nu mai avea nimeni, că avea aur de la hoți, și în viața lui n-a mai spus că știe limba păsărilor.
Dacă n-o fi murit, mai trăiește și astăzi.
Și-am încălecat pe-un cui, căci altă poveste nu-i !
