Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n tot cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposește pe labe, în hățișuri, și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă.
Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură, și când a ajuns la margine și-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
”Poate mai întâlnesc un prieten” își zise iepurașul.
Și gândul îi răspunse:
”Poate mai întâlnești un prieten”...
Și iar țupai-țupai, iepurele sare vesel:
”Poate dau și peste o prietenă...”
Și gândul:
”Poate dai și peste o prietenă...”
Și mergând așa, iepurașul cu gândul își vorbesc:
”Ce lumină, și totuși luna încă nu a răsărit.”
”....Și totuși luna nu a răsărit.”
”Dar o să răsară.”
”...O să răsară.”
Și cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepurașul se opri să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă și ea, ca de gheață, luna. Stelele păliră, pădurea, copacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra.
Iar iepurașul împietri de groază: chiar lângă el, se întinsese pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană, se prăvăli la vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă și iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul.
Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închiși...să nu-și mai vadă umbra.
