Nouă ceasuri și nouă minute...Peste șase minute pleacă trenul. Un minut încă și se închide ușa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon...Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aș găsi un loc mai comod...Aici. O damă singură, și fumează, atât mai bine ! Intru și salut, când auz o mârâitură și văz apărând dintr-un paneraș de lângă cocoana capul unui cățel lățos, plin de funde, de panglici roșii și albastre, care începe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.
- Bubico ! zice cucoana...șezi frumos, mamă !
”Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine !...Lua-te-ar dracul de javră !”
Bubico se liniștește puțin; nu mai latră; își retrage capul în paneraș, unde i-l acoperă cucoana cu un tărtănaș de lână roșie; dar tot mârâie înfundat...Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din fața cucoanei și închiz ochii. Trenul a pornit...Prin coridor umblă pasageri și vorbesc. Bubico mârâie arțgos.
- Biletele, domnilor ! zice conductorul intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus și, vrând să sară afară de la locul lui, începe și latră și mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către cocoană, care-și caută biletul ei în săculețul de mână, pe când Bubico latră și chelălăie disperat, smucindu-se să iasă din paner.
Bubico, zice cocoana, șezi mumos, mamițo !
Și întinde biletul. Când mâna conductorului sa atins de mâna cocoanei, Bubico parcă a înnebunit. Dar conductorul și-a terminat treaba și iese. Cocoana își învelește favoritul mângâindu-l ”mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat, ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude deloc. Dar auz hârșiitul unui chibrit: cocoana își aprinde o țigară...Încă nu mi-e somn. De ce n-aș aprinde și eu una ? A ! de grabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic...S-o rog pe mamița lui Bubico...Scot o țigară, mă ridic și dau să m-apropii de cocoană. Dar n-apuc să fac bine o mișcare, și Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor, latră și chelălăie și tușește și...
- Bubico, zice cocoana, șezi mumos, mamițico !
”Lovite-ar jigodia, poatia dracului ! zic în gândul meu.N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică și mai scârboasă...Dac-aș putea, i-aș rupe gâtul.”
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamițica îmi dă s-aprind. Îi mulțumesc și m-așez în locul cel mai îndepărtat din compartiment, de teamă că n-am să pot rezista pornirii și am să-i trag la cap când l-o mai scoate din paner.
- Frumușel cățel aveți, zic eu cucoanii după câteva momente de tăcere; da, rău !
- Aș ! nu e rău, zice cocoana: până se învață cu omul; dar nu țtiți ce cuminte și fidel este, și deștept ! Ei bine ! e ca un om, frate ! doar că nu vorbește...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
- Unde-i Bubico ?...Nu e Bubico !...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
- Să-i dea mama băiețelului zăhărel ?...Bubico ! Bubi !!
Băiețelul scoate capul cu panglicuțe...Mamița-l degajează din țoalele în care dospește înfășurat și-l scoate afară. Bubico se uită la mine și mârâie în surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
- Madam ! pentru Dumnezeu, ține-l să nu se dea la mine ! eu sunt nevricos, și nu știu ce-aș fi în stare...de frică.
Dar cocoana, luînd în brațe pe favorit și mângâindu-l cu toată duioșia:
- Vai de mine ! cum crezi d-ta ?...Noi suntem băieți cuminți și bine crescuți...Noi nu suntem mojici ca Bismark...
- Ha ? zic eu
- Bismark al ofițerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicație, cocoana scoate din săculețul de mână o bucățică de zahăr:
- Cui îi place zăhărelul ?
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată clătinarea vagonului) - Ham !
- Să-i dea mamițica, băiatului, zăhărel ?
Bubico - Ham ! Ham !
Și apucă bucățica de zahăr și începe să ronțăie...Cocoana scoate din alt săculeț o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar, apoi:
- Cui îi place lăptic ?
Bubico (lingându-se pe bot) - Ham !
- Să îi dea mamițica, lăptic băiatului ?
Bubico (impacient)- Ham ! Ham !
- Ah ! suspin eu adânc; luate-ar hingherul, Bubico !
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care începe să lăpăie, și lăpăie, și lăpăie, până când un pasager se arată la ușa compartimentului nostru uitându-se înăuntru. Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcând în sec și clănțănind din dinți și tușind și...
- Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită ! gândesc eu, și prin mintea mea încep să treacă fel-de-fel de idei, care de care mai crudă și mai infamă.
Pasagerul s-a retras de la geam, Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte în pahar și bea și dumneaei. Eu simț cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos, zic eu; madam' vorbeați adineaori de Bismark ...al...
- Al ofițerului Papadopolinii...
- Ei ! Ce e Bismark ?
- Un dulău de curte...Era să mi-l omoare pe Bubico...Papadopolina are o cățelușă, foarte frumușică ! șade alături de mine; suntem prietene; și dumnealui (arată pe Bubico) curte teribilă ! (către Bubico) Craiule !...(către mine) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă ! i-am spus, când l-a dus afară de dimineață - că nu știi ce curat e ! - zic: ”Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismark...dulăul ofițerului care șade cu chirie la ea (tușește cu mult înțeles). Eu nu știu ce făceam prin casă, când auz afară chelălăituri și zbierete...Strig: ”Bubico ! Bubico ! unde e băiatul ?” Alerg...Mi-l aducea dobitoaca pe brațe: de-abia-l scoaseră ea și Papadopolina și soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l vezi ?...tăvălit, leșinat și moale ca o cârpă. Zic:”Vai de mine ! moare băiatul !” Stropește-l cu apă ! dă-i cu odicolon la nas !... Ce-am pătimit, numai eu știu...Două săptămâni a zăcut...Am adus și doftor. Da' în sfârșit, slavă Domnului ! a scăpat...(către Bubico). Mai merge la Zambilica băiatul ?
Bubico - Ham !
- Să te mănânce Bismark...craiule !
- Ham ! Ham !
Și sare de pe bancă jos, în vagon, și apucă spre mine.
- Cocoană ! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
- Nu, frate ! zice cocoana, nu vezi că vrea să se împrietenească ? Așa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeșt...
- A! zic eu, având o inspirație infernală; a ! simte pe cine-l iubește...vrea să ne împrietenim ?..Bravo !
Și pe când câțelul se apropie să mă miroasă, iau un pachețel de bomboane, pe care le duc în provincie la un prieten; îl deschid, scot un bombon și, întinzându-l în jos, cu multă blândețe:
- Cuțu, cuțu ! Bubico băiatul ! Bubi !
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu sfială și îndoință, apoi încurajat de blândețea mea, apucă frumos bombonul și începe să-l clefăe.
- Vezi că v-ați împrietenit ! zise cocoana cu multă satisfacție de această apropiere.
Apoi îmi spuse genealogia favoritului...Bubico este copilul lui Garson și al Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii; ceea ce, care va să zică, însemnează că Zambilica este mătușa lui Bubico, după mamă...În timp ce cocoana-mi povestește, eu înfrânându-mi aversiunea și dezgustul îm favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. Și în adevăr, Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simț că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare ori o privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței ele. Cocoana nu se poate mira destul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruință această prietenie atât de scumpă mie; prin mângâieri și bomboane.
- Ei vezi ! cum v-ați împrietenit...Ce e, Bubico, ce e, mamă ? iubești pe domnul ? da ?
Și Bubico răspunde, gudurându-se în brațele mele !
- Ham !
- Așa ? ai trădat-o, care va să zică, pe mamițica ?...craiule !
Bubico - Ham ! Ham !
- Trebuie să fii om bun ! Nu trage el la fitecine....
- Firește, coconiță; simte câinele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se oprește la Crivina. Pe peron se aud lătrături și ceartă cu câini. Bubico dă să se smucească din vrațele mele; eu îl țin bine, el începe să latre îndârjit către fereastra vagonului. Trenul pornește iar, și Bubico, întorcând capul către partea de unde se-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu ! eu îl mângâi să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan și începe, în brațele mele, să urle...în brațele mele !
- Ah ! Bubico, zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos; de capu-ți !...vedea-te-aș mănuși !
Dar Bubico urlă mereu.
- Doamnă, zic eu, rău faceți că-l țineți așa de aproape pe Bubico și acoperit așa în căldură, poate să turbeze...Chiar așa, aici e prea cald.
Și zicând acestea, mă scol cu Bubico în brațe și m-apropii de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binișor jos lângă mămițica lui, și cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca și ideile mele.
- Bine faci să mai iasă fumul de țigare, zise cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii...Mă întorc, iau o bomboană, i-o arât lui Bubico, care s-apropie de mine bâțâind frumușel din coadă.
- Pe memoria lui Plutone și a fidelului său Cerber ! zic eu în gând; jur că au mințit acei care au cântat instinctul căinilor ! E o minciună ! Nu există !
Bubico îmi ia bomboana: îl iau iar în brațe și mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba și respiră adânc.
- Să nu-l scapi pe fereastră !...pentru Dum...
Dar n-apucă mamițica să rostească întreg sfântul nume al Creatorului, și Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre București, zburând - la Zambilica, probabil. Mă întorc cu fața spre cocoana și, prexentându-i mâinile goale, strig exasperat:
- Doamnă !
Un răcnet !...A înnebunit cocoana !
- Repede, doamnă, semnalul de alarmă !
O duc la semnal și o învăț cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mișcarea cu o supremă energie. Trenul, stop ! pe loc. Clătinătură colosală. Emoție generală între pasageri.
- Cine ? Cine a dat alarma ?
- Dumneaei ! zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leșinată.
Trenul se pune din nou în mișcare. La Ploiești, cocoana s-a deșteptat din leșin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se adresează pentru întrebuințarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasagerilor grămădiți, cocoana se jelește, eu m-apropiu de urechea ei, și, c-un rânjet diabolic, îi șoptesc răspicat:
- Cocoano ! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada !
Ea leșină iar...Eu trec ca un demon prin mulțime și dispar în noaptea neagră.
