NOI, ALBINELE
de Călin Gruia
Trântorul a plecat să se plimbe prin grădină şi s-a întors seara târziu.
Nu era obosit când a intrat în stup.
De ce să fie ? De somn ? A dormit pe
o floare de nalbă… A visat ceva,
tolănit pe un trandafir roşu…
S-a certat cu un fluture… A vorbit
ceva cu o viespe. Şi ziua a trecut.
Atâta pagubă ! Mâine o să fie altă zi,
gândi trântorul şi se-ndreptă repede
spre sala de mese a stupului.
Nu găsi pe nimeni acolo. Şi nu-şi văzu
nici ceaşca pe nicăieri.
Supărat, începu să strige:
– Ei, dar unde-i ceşcuţa mea ?
Unde-i cornuleţul meu ?… Nemaipomenit…
O albină mai în vârstă, cu o mătură
sub aripă, se apropie de el
şi-i spune:
– Nu te enerva… Mănânci ce ai adus.
– Nu înţeleg ce vrei să spui…
– Nu ţi se mai dă mâncare de azi
înainte, îi spuse bătrâna albină.
– Dar mor de foame. Nu se poate…
Am tot dreptul la porţia mea !.
– Poftim mătura, fă curăţenie pe sub
cei doi faguri…
– Eu ? Eu cu mătura ?… Dar n-am
muncit niciodată.
– Ei, vezi ?… Asta-i pricina…
Noi muncim şi noi mâncăm…
mierea nu pică din cer… Nu te
trimite nimeni să alergi prin flori…
Dar de curăţat, de reparat, de
aerisit, de adus apă la pui, de luptat
cu duşmanii noştri din afară,
mă rog, se găsește de lucru…
– Şi cine a hotărât toate astea ?…
– Noi, albinele…
– Am să mă plâng împotriva voastră
– N-ai decât…
– Am să mă plâng stăpânului prisăcii…
O să vedeţi voi. O să vă pară rău !
Şi trântorul, supărat, ieşi pe urdiniş…
Pe unde o fi umblat, n-a putut să
afle nimeni. Dacă-l întâlniţi cumva, explicaţi-i voi cum stau lucrurile
cu cei care nu vor să muncească.
