sâmbătă, 18 aprilie 2015

STĂPÂNEA ODATĂ - de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


Barbu Stefanescu Delavrancea - Foto02.jpg

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918)





Stăpînea odată o împărăție mare împăratul Drăgoi, ce-i zicea și Ciolac-împărat de la un război cu Roșu-vodă.
Roșu-vodă fusese umilit din moși-strămoși de moșii și de strămoșii lui Drăgoi și, îndată ce ajunse la domnie, se puse pe lucru, ziua și noaptea, și strînse ordii, și le împărți, după priceperea lui ageră, în flăcăiandri de cincisprezece ani, în voinici de pînă la douăzeci și cinci, și în oameni copți la minte, mai mari de douăzeci și cinci și pînă la patruzeci de ani. Porni întîi băieții cu prăștiile, după ei, ceva mai departe, voinicii cu săbii și cu lănci, și mai la urmă pe cei în vîrstă, cu căruțe ferecate, cu coase și cu arcane aruncătoare. Așa intră în împărăția lui Drăgoi, prefăcînd în scrum satele pe unde trecea.
Cum auzi Drăgoi, răcni de trei ori și-și amestecă părul cînepiu cu barba cîrlionțată și aspră. Adună sfatul. Și pe care cum punea mîna, îl scutura și-i lăsa vînătăi. „Ai auzit?” „Da.” „Bine!”
Înhăță zaua. Mîneca stîngă nu-l încăpea. „Fie!” zise împăratul. Îndesă coiful cu coadă de cal alb și nu i se vedea decît ochii. Încinsel sabia și încălecă calul ce nîncheza a război. Curtea palatului, plină de ostași. De pretutindeni buciumile răsunau cărînd după ele piotă nemiluită. Împăratul trase sabia, o învîrti pe deasupra capetelor și porunci: „înainte!”
— A! împărăteasa și Irina…
Atît avea, că nu-i dase Dumnezeu băiat. Dar nu se întoarse din drum, ci zise robilor să spuie împărătesei și fetei „să ne vedem sănătoși”. Și plecă ducînd după el la vale mulțime ca frunza și ca iarba, de parcă se îndoia pămîntul supt greutatea ei. Cerul se posomori. Norii se rostogoliră cătrăniți, ca și cum ar fi fost un foc în depărtările pustii. Încet-încet, noaptea îi înghiți. Un fulger, și, la lumina lui, se văzu ostile ca turmele de oi, și, la un geam al palatului, împărăteasa și fiică-sa ștergîndu-și ochii cu năframele.
— Săracu împăratu, n-are odină!…
— De ce n-are odină, mamă?
— Eh-hei! război după război…
— Ah! că nu-s băiat!
Împărăteasa o sărută.
— Și-o să ție mult, mamă?
— De, cum o vrea Dumnezeu. Uneori abia torc o furcă de in, și s-a întors împăratul. Alteori torc d-o pînză, cu mîna mea, năvădesc, urzesc, țes, nălbesc, fac cămăși lui tat-tău, le calc și le așez binișor în lacră, și înverșunarea nu mai ostiază; urzesc de borangic, și țes, și te îmbrac de sus pînă jos, și abia-abia se îndură Sfîntul de se întoarce împăratul. Ah! mare e cînd se duce, dar mai mare e cînd se întoarce biruitor, de nu se mai țin hartanele pe el! Cade lat, și eu privighez la capul lui și-l apăr cu apărătoarea. În ceasurile dîntîi se-ncruntă în vis, dă ordin, mătură cu mîna în fața ochilor lui, și-i scapă năbușit cîte un gemăt: „Uiu-iuuu!” Apoi doarme dus, să spargi pietre pedînsul și nu se deșteaptă.
— Și pe urmă?
— A fost să fie viteaz cum nu se află doi…
— Și pe urmă?
— Pe urmă?… Cîte nu știu copiii și nu trebuie să știe…
— De ce nu trebuie să știe?
— Căci unele le înveți de la alții, și altele le înveți singură.
— Singură? A! da! zise Irina, și se strînse la sînul mă-sei.
Împărăteasa îi netezi fruntea de păr și o sărută. Se duseră în iatacurile lor de culcare și se rugară pentru sănătatea împăratului și izbînda oștilor lui.
A doua zi împărăteasa luă furca și toarse, pînă pe supt seară, zece caiere de in. Și fata își făcu de lucru pe lîngă mă-sa. Și era frumoasă, frumoasă de pica. Naltă, subțire, mlădioasă, se învîrtea ca fusul împrejur. Și părul, ca niște sculuri de ibrișim gălbui, îi împresura capul cu o lumină răvărsată pînă la mijloc; și ochii verzi ca smaraldul, cu gene răsfrînte și lucioase; și mersul ușor, că nu s-auzea de călca au nu, cu niște piciorușe în doi conduri albi cu tocuri de argint; și vorba ei, bună și blîndă, descînta pe împărăteasa, care-i zîmbea uneori, lăsînd fusul să plutească și să zbîrnîie alene.
— Ș-o să torci mult, mamă, pîn’ să vie tata?
— Cîte strungărețe la spată, de două ori atîtea fire, cîte fire, atîtea fuse…
— Atîtea fuse?…
— Asta, urzeala, dar bătătura?… și tat-tău poate să nu vie…
— Și tata… poâte să nu vie…
Irina stătu pe gînduri. Se întristă. Se întoarse cu spatele. Muie deștele arătătoare în gură, le învîrti și zise: „Vine, nu vine, vine”…
— Vine, mamă, că făcui de trei ori, și-a treia oară, zvîrrr! cap în cap înnemerii.
Împărăteasa surîse.
— Bătu-te-ar norocul de fată! Să nu fi făcut cu șoalda!
Irina descheie de la gît un șir de mărgăritare bășicate și zise: „Vine, nu vine”…
Împărăteasa se uită cu tot dinadinsul. Isprăvise caierul. Fata: „Vine, nu vine”… Și boabele de mărgăritar, scăpate din deștele ei rumenii, alunecau în jos unele peste altele… pic… pic… Împărăteasa o luă de mijloc, o puse pe genuchii ei și mormăi și ea „Vine, nu vine” pînă se isprăvi șirul. A de pe urmă căzu. Pic ! „Nu vine!” Amîndouă se schimbară la față.
ț.
— Voi țese pînza!
— Și va veni?
— Cine știe…
— Tu să țeși, eu să nălbesc.
— Da’ de cămășile lui să nu s-atingă nimeni…
— Nimeni…
Nu mîncaseră toată ziulica. Se sculară și trecură în pridvor. Împărăteasa bătu în palme. Un rob. Porunci de masă. Robul aduse mîinile la piept. Din pridvor se vedea grădina cu smochini, cu lămîi și portocali, iar dincolo se-ntindea un codru de ștejari, groși și bătrîni, străbătuți de chiparoși închiși, cari se subțiau la vîrfuri ca niște sulițe uriașe. Codrul se pierdea în depărtări fumurii. La dreapta palatului aluneca o apă lată și repede, și vuietul ei răgușit creștea de ce s-apropia întunericul. Apunea soarele.
— Ce roșie e apa!
— Roșie și necăjită, zise împărăteasa.
— Parc-ar fi sînge…
— Cînd e război, soarele se-ncruntă.
— Și păsările nu s-aud…
— S-a dus stăpînul lor…
— Nici berzele nu toacă…
— Nu, fata mea. Cocostîrcul, ca un zodiaș, pășește agale si smulge iarba unde calcă. Ce trist întinde gîtul! ‚
— Mănîncă, mamă!
— Mănînc, maică, mănînc, și scăpă dumicatul din gură. Muma purcarului are un jerpelit ș-untont, dar n-are împărăție de-ngrijit.
— Bîrrr! Ea bătrînă, el ciumă! Ce-ar face leneșul ăla să se vază împărat?
— Că bine zici, fata mamei! Dimineața îl deșteaptă porcii cînd le-abate de mîncare, seara îl deșteaptă porcii cînd li se face de culcat. Și bătrînă îl văicărește că „toată ziulica aleargă”.
— Mănîncă, mamă, mănîncă!
— Mănînc, mamă, mănînc.
Și împărăteasa se uită la jețul împăratului, și-l închină, și se plecă ca și cum ar fi fost cineva.
— Eu văz ochii tatii, zise Irina. Eu văz mînele tatii… Ce Dumnezeu! Numai una?…
— Păreri, răspunse împărăteasa.
— Ai isprăvit, mamă? ,
— Isprăvit. De ce?
— Păreri! zise Irina și se șterse de nădușeală.
— Ți-e cald?
— Mi-e frig…
— Să ne culcăm,
— Să…
Și împărăteasa toarse inul, urzi, puse de pînză, și fata privea, de cum scăpăta soarele, cum păsările cerului se trăgeau binișor pe la cuiburile lor. Și. la jețul împăratului nu s-au mai uitat, acoperir.idu-l cu un plocad ales și cu ciucuri de mătase. Așa petrecură vremea, una țesînd, alta depănînd, mama tăcînd, fata tăcînd, zile lungi, nopți scurte. Amîndouă… de mîine, mîine… Și veste de la împărat nu sosi, să știe și ele la un fel: de e laie, de e bălaie.
Într-o zi, iacă vine, din cotro porniseră oștile, un tînăr într-un suflet, fluturînd năframa împăratului, împărăteasa și fata, cum îl văzură:
— Ce e? Ce e?
— Nici rea, nici bună, răspunse ostașul. Un pahar cu apă, să-mi ud buzele.
După ce-l sorbi dintr-o suflare, se șterse la gură, trecu mîneca cămășii pe la nas, tuși, înghiți, se scărpină în cap și oftă din băierile inimii.
— Așaaa!
— Spune, băiete.
— Spui, măria-voastră, spui…
Și rămase înmărmurit, cu vorba pe limbă.
— Ci spune odată, omule, zise împărăteasa, că n-oi fi mut!
— Iacă, spui… Ciolac-împărat…
— Ce Ciolac? Care Ciolac?
— Dă, cum sunt ostașii, cu porecla… Ce zăpăcit sunt…
Împărăteasa și Irina schimbară fețe-fețe.
— S-o iau pe șart. Trecurăm o vale și-un deal, ș-altă vale ș-alt deal, pîn’la zece. Dă-i o pădure, dă-i două, dă-i nouă. Apoi un piept de stîncă. Suirăm ce suirăm, și împăratul Drăgoi al nost’ zise: „Stai!”, și noi stă- turăm. Să-l fi văzut, măria-voastră, ca arhanghelul! Lac de apă. Și suie, suie, pînă ce ajunse pe creastă. Acolo întinse ocheanul, și cătă, cătă, pîn’ se opri. Făcu cu mîna. Scoase coiful. Pasămite, la ălîlalt împărat, la Roșu-vodă. Dacindea erau ei. Veni și Roșu. Vorbiră ce vorbiră, și bătură în palme, și zornăi ferul de pe dumnealor…
— Spune, băiete, spune!
— Spui… Noaptea poposirăm. Și, cum stam, ceata și focul, se răspîndi știrea că a doua zi au să se bată în săbii numai împărații, să nu se verse sînge. Adică da. Care pe care; pîn’or cădea de pe cai, și de nu le-ar fi ceva, să-nceapă și pe jos, care pe care, apoi de li s-ar rupe săbiile, să se strîngă-n brațe, la trîntă dreaptă, și care o birui să-i puie ăluilalt frîntura săbiii pe frunte și să se mărturisească învins…
— Apoi?
— Apoi… Se revărsa de zori. Împăratul nost’, ție-l Dumnezeu, ce să vezi? Se scoală și-ncalecă calul, îi pune pinteni, și calul țîști! sare de trei sțînjeni. Și toată oastea strigă: uraaa! Și dincolo s-aude uraaaa, de se clătinau munții. Se-ntîlnesc, se măsoară, se reped, și săbiile — ca două fulgere. La cap, nimic; la șale, nimic. Se grămădesc, se despart și s-aruncă unul într-altul ca două vijelii. Sar scînteile, și nouă, stele verzi…
— Ei, ei?
— Odată se ridică-n două picioare roibul nost’ și dă drept pe spate, ș-apucă pe împărat supt el; și namila lui Roșu-vodă se împleticește și cade cu vodă cu tot. Amîndoi caii horcăiau în două bălți de sînge negru…
— Ah! Doamne! Oamenii… nu dobitoacele… se resti împărăteasa.
— Oamenii… dă… Sabia la al nost’ rămase d-o șchioapă; ălălalt s-alese cu plăselile…
— Apoi?… ‚,
— Se trage de supt cal împăratul nost’…
—Și?…
— Se trage și Roșu-vodă și cade mototol. Îi tăiase laba de la un picior…
— E! împăratul…
— împăratul…
— Da… Împăratul!
— împăratului i-atîrna mîna stîngă din cot, aninată doar într-o piele, si sîngele curgea gîrlă…
— Ah!
— … că nu-l încăpuse zaua și ferul lovise drept la ciolan. Ș-așa, ș-aruncă coiful cît colo, și coiful se rostogoli ca și cum ar fi căzut cu cap cu tot. Și-i curgea nădușelile de la tîmple pe barbă, din barbă pe trunchi, și răsufla din greu, și se uita aci la mîna care bănă- năia, aci la Roșu-vodă, care se ridicase în capul oaselor pîn Ta șezut. La urmă se albi la față și se lăsă în brațele ălor mari. Nu se putuse birui și se porni harță de amîndouă părțile. Și împăratul s-a făcut bine și fără o mînă, și dușmanul iar bine și fără o labă. Și ostașii, ca dracii, azi așa, mîine așa, pînă auzi împăratul că-i zic Ciolac, și rîse, și i-a rămas Ciolac-împărat. Și m-a trimis să vă spui.
Împărăteasa mai plînse, mai se însenină.
— Mi se făcuse semn. Vedeam pe tata întreg-întreguleț, afar’ de mîna stîngă.
— Să-l văz biruitor și fără o mînă…
— Făr-o mînă…
— Cu capul descurcă belelile împărățiii.
— Cu capul…
— Nouă ne trebuie mîini…
— Nouă…
— Să toarcem, să urzim, să țesem…
— Să țesem…
— Lui…
— Lui?
Și împărăteasa sărută pe Irina și-o strînse cît putu la sîn.
Ion, purcarul palatului, dormea cu fața în sus, cu părul ciufulit și cu cîrîie pe obraz. Cămașa, zloată pe el, chimirul abia se ținea într-o curea, izmenele, rupte-n genuchi, opincile, sparte-n talpă și cu nojițele învîrtite pe picioarele goale și jegoase. O pălărie, roata carului, găurită-n fund, c-o floare de lipan veșted, îi sta la cap într-o moacă groasă și lustruită. De cu seara, cum picase, așa adormise. Făcuse mușiță la gură, și sforăia, sforăia, și porcii guițau p-afară, mai ales o procletă de scroafă cu zece purcei, că soarele era de mult sus, și Ion, pace, nu se scula.
— Mînce-l muica pe el, zise o bătrînă, că toată ziulica muncește… Ci ca ho! porci împielițați, nea! nea! o să crăpați! Acu se scoală băiatul maichii.
Și „băiatul maichii” sforăia dus, și porcii guițau, și scroafa cu zece purcei o lua de jos și se suia sus, țipînd de-ți împuia urechile.
— Ioane, Ioane…
— Ce e, fă? răspunse Ion, și se-ntoarse cu fața-n jos.
— Ioane, Ioane, binișor, copilul maichii…
— Ce vrei, fă?
— Măricel, măricel!… Cum seamănă cu răposatul! E leit tat-său! Haidi… hop… măricel…
Ion, cu chiu, cu vai, se ridică într-o rînă, crăpă un ochiu și se întinse de-i pîrîi oasele.
— Să mai umble ș-altul cu porcii, că m-am spetit…
Bătrîna îi vîrî mămăligă și pește sărat în traistă, i-ntinse măciuca și-i puse pălăria în cap.
— Vezi să n-o uiți.
Cum apăru în curte, porcii îl grămădiră, spuindu-și fiecare păsul.
— Hîidea! N-ăți fi mîncat d-un an, juvine! zise Ion, și plecă buimăcit de somn.
Se duse, se duse, porcii înainte și el după ei, pînă ajunse la o fîntînă cu apă rece. Fagii își scuturau jirul. Porcii se puseră pe treabă, și mîncau cu clăbuci la gură. Ion se tolăni la umbra fîntînii și-mbucă mămăligă și pește pîn’se umflă.
— Uf, că bine mi-ar prinde un căuș cu apă rece!
Și căușul și apa, la nasul lui.
Soarele ardea. Setea-l birui. Se sculă bombănind. Lăsă căușul în fîntînă și dădu să-l scoață.
— Măăă! da’ greu e!
Se opinti.
— Ca niciodată!…
Și trase din toate puterile. Cînd colo, aruncă pe iarbă un pește cu solzii.de aur;ce străluceau de-ți lua ochii. , , .
— tu mi-ai fost? Bună ciorbă!
Peștele se bătea de moarte, cînd în coadă, cînd în cap. Dădu să puie mîna pe el. Minune! Peștele începu să vorbească. Ion se cruci.
— Ioane, nu-ți mînca norocul!
— Ce, mă?-,
— Ioane, fie-ți milă! ;
— Iacă, mi-e;…
— Nu ti-e lene?
— Ba…’
— Ioane, ia-mă binișor și du-mă-n apa de lîngă poarta, palatului, că mult bine ți-oi prinde.
— Departe, mă!
— Ioane, fă ce-ti spui și să nu spui nimărui.
—Ei
— Și cînd ăi dori ceva, gîndește-te la mine.
Bine, să nu mănînce o ciorbă, dar să-l ducă? Cum să-l ducă? Departe. Porcii cui rămîn? Bate lupul. Nit se poate. Da’ d-ar fi pe gîndul lui, ar fi clipa și dusu, clipa și-ntorsul.
— Ei, drăcia dracului!
Se simțea ușor ca fulgul.
— Hai, neiculiță, să te duc.
Într-o clipă ajunse. Îl aruncă în apa lată și repede. Apa se lumină ca de un foc. Ion își făcu cruce. Într-o clipă se întoarse. Adună porcii; îi păzi rezimat în moacă; îi adăpă și pe înserat porni acasă. Se simțea și el om, prost,; nu e vorbă, dar om. Cum sosi, îi băgă în cocină, puse doi drugi d-a-curmezișul strungii și plecă în capul oaselor.
În tindă.
— Sărutăm dreapta, mamă.
Mă-sa se uită lung. De unde și pînă unde?
— Maică?… ‚
— Sărutăm dreapta îi.
Nu mai semăna cu bietul tat-său.
— Ți-a pus mama de mîncare.
— Doar n-o să-mi mănînc norocul…
— Ai?-”
— Ce tot foaie, foaie…
— Oi fi bolnav? Mai știi!?
— De lene.
Își găsi de lucru. Orîndui curtea. Sapa la locul ei, și lopata, și securea. Se duse în magazie, luă o piele de capră, se desculță, își luă măsură, trase cu cuțitul și-și croi opinci.
— Ioane, ce faci, maică?
— Ce e aia?
— Sîmbață: ,
— Mîine duc purcelul la palat.
— Maic’a Domnului!
Și-n mintea femeii.: „Ține-mi-l, Luminată!”
A doua zi pleacă cu purcelul în sac. Ajunse la apa lată și repede. Trecu pe o punte din doi stejari aruncați cap în cap de pe maluri pe steiul din mijloc. Se plecă pe niște zăbrele și privi în curteia palatului, așteptînd să vază pe cineva ca să-i deschiză porțile. Se uită bine-bine. I se împăinjenise vederea? Prințesa, cu fustele ridicate în brîu, cu mînicele sumese, nălbea. O roabă scotea apă din fîntînă și-i turna în albia în care bătea pînza de în și-o așeza în foi de la un căpătîi la celălalt. Fata se opri să se odihnească. Ce obraji, ce păr, ce ochi, ce piciorușe! Și sînul…
— Maic-a Domnului! zise Ion, și începu să facă mătănii.
…Ei, acum să-ți văz puterea, pește de aur! socoti Ion, și rîse, și se uită cam unde-l aruncase. Apa clocoti în cercuri luminoase. Întoarse capul. Prințesa, cum bătea pînza, se opri, întinse mîinile și se cutremură.
— Du-mă-n casă… Nu mi-e bine…
Irina căzu în brațele arăpoaicei.
Și p-aci fu drumul lui Ion cu purcelul în spinare.
Împărăteasa nu știa unde-i;e capul.
— Ce ai?
— Nu știu…
— Ce te doare?
— Șalele…
— Să nu mai nălbești, puiul mamei.
— Nu, mamă.
— Cum ți-a venit?
— Ca un fulger, d-aci pîn-aici.
— Să te odihnești.
Împărăteasa o dezbrăcă. Haina și sărutul. Închină perna. O culcă și adormi cu mîna în mîna mă-sei.
— Nițele friguri. O să treacă.
A doua zi rău, a treia zi rău. Împărăteasa își petrecu zilele: o rugăciune pentru fie-sa, o rugăciune pentru împărat. Chemă doftori, vraci, și nimeni, nimic. Ce-i da lua, că era blîndă ca un miel. În sfîrșit, să vie și Bîca, o bahnă bătrînă și ciupită, cu ochii albi și cu luleaua în gură, să-i ghicească ca ce să fie cu Irina.
Țiganca, cum o văzu:
— Trasă-n obraji și grăsună, turturica bunichii!
Scoase ghiocul, bolborosi, suflă, se uită și scutură din cap.
— Nu se poate…
— Ce, bătrîno, ce? întrebă împărăteasa.
— Nimic, răspunse țiganca, și se uită țaglă Ia prințesă.
Ceru un cuțit. Trase pe jos ca o pînză de păiajen. „Aci, dorul de tată; aici, dorul de…; aci boală… ici rea, colea bună; colo, deochiul; aci dragostea; dincoace, din iele; și mai colo… d-alte alea”… Și punea, pe unde apăsa cu deștul, un ban de aramă, de argint, de aur, sare, pîne, fer și cărbune. Prinse o muscă, îi smulse aripele și-i dete drumul drept la mijlocul semnelor. Și spuse, și bolborosi, și urlă pe limba ei, și se bătu în piept, și plecă fruntea la pămînt, pînă ce făcu spume la gură, și-i curgea nădușelile de pe ea. Se opri. Musca o luă pe spița dorului. Se duse pînă la „tată” și se întoarse. Se îndreptă spre „boală”, dar își luă seama, și o rupse la fugă, și se duse drept la „alte alea”… Aci își spălă piciorușile de bot, și nici că mai plecă în altă parte.
Țiganca, ca și cum ar fi călcat pe un șarpe:
— Aoleo!
— Ce e?
— Ce să fie…
— Spune, bunico, zise împărăteasa, spune…
— Nimic… răspunse țiganca, și se uită la fată. Irina zîmbi. Împărăteasa se-nfurie.
— Spune, cioară!
Țiganca călcă pe muscă si-o slei.
— Nea!
— Să spui, dar numa dumitale, zise Bîca și șterpeli o năframă, o băgă-n sîn, făcînd că se scarpină.
„Acu, măria-ta.” „Ba, în prag.” „Ba, în ceardac.” „Ba, în capul scării.” „Ba, la poartă.” După ce deschise poarta, se plecă la urechea împărătesei și-i șopti ceva. Țiganca se făcu nevăzută. Împărăteasa înlemni.
Se duse sus. Irina îi petrecu mîinile pe dupe gît.
— Ce am, mamă?
— Nimic! răspunse împărăteasa, și se-ntunecă. Fata slăbea și se îngroșa. Împărăteasa, cu ochii roșii, nu pricepea „de unde”.
— Ce am, mamă?
— Nimic!
În vremea aceea umbla vorba că Ciolac — asta, să zic, Drăgoi — ar mai fi avînd puțin de lucru cu Roșu-vodă.
Împărăteasa, de colo pînă colo, bombănea:
— Mai tîrziu, Doamne, mai tîrziu!
Și pîn’ să măture Drăgoi pe Roșu, Irina născu un cocon cu părul de aur.
Fata plîngea să se răpuie, mama plîngea și îngrijea copilul. Copilul creștea în iatacul lui, și nimeni nu știâ ce se petrecuse, afară de un doftor bătrîn, alb-colilie și credincios curții. Ce-o să zică el? Dar ce-o să facă? Așa rușine? Cin’ să crează: „Copil fără tată”? Că ele știau bine că e făr’ de tată. Ele? Bine. Dar el? Și era frumos coconul, ș-un’ se repezea cu bucile umflate la sînul mă-sei, și sugea, sugea, ca un șearpe, apoi se uita în ochii ei, parc-ar voi să zică: „De ce plîngi, mamă?”
— Destul, fata mamei. Ia vezi, să nu dai copilului tîtă înfierbîntată!
Irina se spălă cu apă rece, se răcori și, luindu-și inima în dinți:
— Ce-a fi..să fie..
Broasca crescu c-apropia un an, și era ca de doi; și vorbea vorbă îndesată, că împărăteasa și fata ascultau la toate secăturile lui și-i făceau toate voile, afară de una: nu trecea pragul odăii unde se născuse.
Împlinise un an și jumătate între S-tele Mării.
Și se porni cărăuș după cărăuș, care cu piciorul retezat, care cu capul ,cît banița, și aducea știri că vine împăratul biruitor.
Și. ia<?a și împăratul. Și muzicanții ziceâu, din buciume, aduse, la. vîrf și din gură, ce apucaseră din bă- trîni. ÂlaijUț ținea cît bătea ochiul.’ împăratul intră în curtea palatului p-un cal bălțat și șchiop. Cum văzu pe împărăteasă, în .capul scării, dete pinteni calului, și calul, șontîc-șontîc, făcu pe împărat de rușine.
— Nea, nea, pui de zmeul
Descălecări se, dusei drept la împărăteasă, o sărută, o coprinse cu dreapta, iar cu ciolaca o mîngîia, ca și cum ar fi fost avînd un pămătuf. Și plîngi împărăteasa, și plîngi…
— De ce plîngi, buna mea?.
—N-am ,de ,ce?,
Ba avea, cum de nu. Împăratul crezu… Și-și trase ciunga de,pe obrajii ei.
— Dar fata, lumina ochilor mei; unde e?
— Irina, măria-ta,l d-ale fetei.:, cam bolnavă… dar n-are nimic… doarme.
— Da’, s-a făcut măricică de cînd n-am văzut-o. Și întorcîndu-se către flăcăi: Voinici, pe veselie!
Ș-odată: „Ura! să trăiască Ciolac-împărat!”, că geamurile palatului răsunară și unele se sparseră. ‚
Se porunci să se scoață buțile, să se aprinză focurile, să se puie berbecii-n cîrlige și boii în pari cu piele cu țot. Trei zile și trei nopți durară petrecerile și cheful., • .
În vremea asta, de cîte ori împăratul ridica cornul de bou cu vin roșu, întreba „ce e cu fata lui”. Și împărăteasa răspundea:
— D-ale fetei… cam bolnavă… n-are nimic.:.
— îmi lipsește ca mîna stîngă!
Și împăratul se întuneca. Sufla des. „îmmm! Da? bine!” împărăteasa se făcea mica dupe pulpana lui.
A patra zi, să vază fata! Se plimba în sala tronului mai ostenit de chef ca de război. Ș-o închipuia mică, cînd se lungea pe jos, și ea încăleca pe grumaji, și-l apuca de mustăți. În fundul urechilor îi suna: „Di, calule!” Și rîdea, beat și de bucuria tatălui bare n-are pe lume decît una, fată fie, dar un singur copil.
Ușa se deschise. Împăratul tresări. Nu era ea, ci bătrînul doftor, ca un cîine care ar fi făcut vreun rău.
— Bine ai venit, doftore! Da’ ce te-ai făcut nevăzut?
— Cu bătrînețele, măria-ta.
— Dar Irina mea vine?
— Nu…
Să fi jurat că-și dase sufletul. Alb ca varul.
— A!… De ce?… A murit?… Mâi iute!
Și împăratul’puse mîna la coapsă.’
— Prințesa are… un copil…
Pîn’ să sfîrșească, se sfîrși cu el. Îl izbi cu sabia drept în cap și-l desfăcu drept în două. Împăratul bolborosi, se muie de la genuchi și căzu pe lespezile roșii de sînge.
Un cimpoi în fundul grădinii. „Ș-apoi una!” „Ș-apoi două!” Un pîlc de robi, setoși de petrecere,’ zobeau pămîntul.
Împăratul se deșteptă în odaia lui de culcare, înconjurat de sfetnicii credincioși. Făcu cu mîna unuia, celorlalți — să iasă afară. Șopti ce șopti cu el. „Afară!” Și boierul ieșea d-a-nderatele, încovoiat de mijloc. Așa, cu toți. Chemă pe împărăteasă. Biată femeie crezu că s-a isprăvit cu ea. Un fior rece, și nu mai simți nimic.
— Ei? întrebă împăratul… Cu cine?
— Jur! Din senin, măria-ta!
Și se mototoli la picioarele lui. Împăratul p ridjteă ca pe un mort. O privi de sus pînă jos. ‚
— Ochii ăștia au văzut, gura asta mă minte! :
Ș-o apăsă pe ochi, ca și cum ar fi voit să-i scoață,
ș-o întinse de gură, ca și cum ar fi voit s-b rupă.
— Ea mea?… Cu tine seamănă!… Toți mă mint în împărăția mea!… Dar voi afla!
Și-i făcu cu deștul spre ușă.
— Ieși!
Ieși.
Împăratul porunci să-i aducă pe Bîca, țiganca. Cum o văzu, se prefăcu că e vesel.
— Bine ai venit, Bîco!
— Bine să dea Dumnezeu, măria-ta!
— Șezi.
— Iacă, șez…
— Vrei tu să fii bogată?
— Eu?…
— Vrei tu să ai caleașca cu cai și să fii cucoană mare?
— Păi… țigancă!…
— Ei și? Vrei?
— Să-mi zică mie cucoana țiganca?
— Așa.
— Vreau, de vrea măria-ta.
— Ei bine, să-mi ghicești… prințesa… cu cine?
— Păi asta e ușor. Să dai la baba un merișor de aur, și să-l descînte ea cum știe. Pe urmă să-l dai copilului să se joace, și pe cine o izbi cu mărul să știi că ăla e.
Se ridicase un tron în mijlocul curții. Avea să treacă pe supt ochii împăratului toți flăcăii de la o poștă împrejur. Și nimeni nu știa de ce. Scoase pe copil afară. Împăratul se cutremură cînd îi puse merișorul de aur în mînă. Copilul se uită la măr, se uită la împărat… Drăguțul! Nu mai văzuse lumea. Nu îndrăznea să meargă. Apucă pe împărat de mînă.
— Nene, asta ce e? Și asta ce e?
— Păcat! zise împăratul printre dinți. Ah! cățea!
Se sui pe tron mai tăcut și mai negru ca noaptea.
Și-i trecură pe dinainte feciorii de boieri mari muiați în fir și cei de boierași muiați în argint. Și pace! Copilul se juca, săltînd pe umeri palele de aur. Împăratul nu-l slăbea din ochi. Porni și gloata opincarilor cu sucmane. Pace! Tocmai la urmă, iacă și Ion purcarul. Copilul, cum îl văzu, zvîrrr! cu mărul, și-l izbi drept între umeri. Și rîzi, și rîzi…
— Cum se poate?!
Ce să se poată? Oamenii se uitau unii la alții. Împăratul se repezi pe trepte. „Să-i lege pe Ion și să-l arunce în temniță.” Se sparse adunarea. Boierii, ducîndu-se pe la casele lor, vorbeau minunați, ca ce să fie?
— Poate…
— Mai știi?…
— Ar fi păcat…
Și se uitară îndărăt.
Împăratul luă securea și intră în codru.
O bocăneală, cînd mai tare, cînd mai încet, după cum bătea vîntul. Împăratul se întoarse la miezul nopții, ca o momîie; descuie ușa palatului și se făcu nevăzut. Așa ținu trei săptămîni, pînă ce, într-o zi, pe înserate, îl văzură curtenii și robii cu un car cu patru boi, și în car o butie lătăreață, aproape încheiată, că-i lipsea doar trei doage. Mîna de foc, și slab, de i-ai fi numărat coastele. Opri în dreptul gîrliciului. Dejugă boii. Miercan scoase limba, o băgă și pe o nară și pe alta, pufui și se așeză pe partea dreaptă rumegînd. Împăratul trînti ușa după el. Nici o vorbă, că pe cine întîlnea, împietrea locului. A doua zi, să vie mitropolitul.
— Părinte, să grijești fata, c-am s-o mărit; și întîi să mi-o spovedești bine. Auzitu-m-ai?
Și rînji.
Mitropolitul se uita pe supt sprincene la împărat. „…Și de smintirea minții”… Mitropolitul mișca buzele. Împăratul ciocăni cu maiul de lemn scurt și gros, împănă butia și pregăti tot ce-i trebuia, scripeți și odgoane.
Mitropolitul, binișor pe lîngă el, cu lacrămile în ochi.
— Măria-ta…
— A mărturisit?
— Da, măria-ta…
— Cum?
— Cum l-a făcut cu măria-ta, au cu mine, uitatul de Dumnezeu, așa l-a făcut și cu purcarul.
— Piei, părinte!
Împăratul zise să-i puie beteală Irinei, să-i acopere fața cu năframa și s-o aducă pe, ea, pe copilul ei și pe Ion purcarul. Fata păși cu mîndrie. Nu se rugă și nu plînse. Ținea copilul de mînă. Purcarul tremura vargă. Pe împărăteasă o duceau de subțiori două roabe. La urmă, bătrînă, muma lui Ion, cu vițioanele despletite, în brațe cu o mămăligă din care ieșea fumul, înfășurată într-un ștergar.
— Tăcere!
Nu, nu mai era de iertat. Făcu semn cu deștul. Nici-o vorbă. Întîi intră prințesa cu copilul, la urmă purcarul. Împăratul aruncă în butie o ploscă cu apă și două șiruri de smochine. Bătrînă, cu legătura.
— Ține, maică, să mănînci sănătoșel, înainte ca să mori!
Și începu să țipe. Arapii o înhățară. Împăratul potrivi cu mîna lui cele trei doage — una cu vrană. Izbi cu maiul. Încheie butia și-i dete drumul pe apă.
— Du-țe, Irina mea, din apă în apă, pînă în smîrcurile mării!
Butia se răsuci de cîteva ori, prinsă în ochiuri, și o luă apa umflată și lină, și o duse ca pe o luntre la vale. Împăratul privi pînă o pierdu din ochi. Împără- teașa leșinase. O luară pe sus. Împăratul sui scările, dădu ușa de perete, trecu în iatacul nevesti-si, deschise altă ușă și intră în odaia în care crescuse fata lui. Șezu pe pat. Trase un sipet. Jucăriile ei, păpușa ei, furca ei micuță și încondeiată, pe care i-o dăruise cînd împlinise patru ani; și sabia, și scutul împodobit, și coiful săpat cu un leu în frunte, dăruite tot de el cînd împlinise șapte ani, și nu mai voia să fie fată. Simți că nu mai vede.
Se scutură, se sculă și plecă.
— Femeie! Rușine!
În fundul buții Irina plînge și-și strînge copilul la sîn.
— De ce plîngi, mamă?
— De nimic!…
Ion, din ălălalt capăt.
— Da’ ce făcui eu, neiculiță?
— Ce e asta, mamă?
— Luntre, sufletul mamii…
— Și un,’ ne ducem, mamă?
— .Hei!departe… undeva
— E frumos, mamă?
— Frumos, frumusețea mamii…
— Da’ ce făcui eu, neiculită!
— Pe un’ ne ducem noi, mamă?
— Pe apă, mamă…
— Și pe urmă?
— Iar pe apă…
— Iar? Și pe urmă?
— Pînă dăm în mare…
— Și marea ce e, mamă?«
— Tot apă, odorul maichii.
— Tot?
— Da’ ce făcui eu, măiculiță?
— Și pînă unde ne ducem noi, mamă?
— Pînă la Dumnezeu, maică.
— De ce plîngi, mamă?
— Așa îmi vine, de mă uit la tine și te văd frumos și cuminte…
— Uită-te și la ăla… Cine e ăla, mamă?
— Un rob, să ne slujească, maică…
— Cine ni l-a dat, mamă?
— împăratul…
— împăratul?
— Ce făcuși, Ioane, ce făcuși? Că porcii, porci, scroafele, scroafe, că biata mama știe… la jiri… la fîntînă… ș-acasă…
Își făcu Ion socoteala singur și trase cu ochiul pe furiș la prințesă și la coconul cu părul de aur. Cîrlionții lui luminau mai tare ca lumina ce străbătea prin vrană. , .
— Că poate la noroc… cine știe?… poate… Irina trase cu urechea.
— Se prea poate… și de ce nu?
Se rupse gheața. Ce strica bietul purcar?
— Ce să se poată, Ioane? întrebă prințesa.
— Iacă, măria-ta, o minune…
— O minune? care?
— Să zic, să mergem tot așa. Asta să ție preț de trei zile și trei nopți, ș-avem să intrăm la o cotitură,
și de vale lesele pescarilor și pe dreapta și pe stînga apei. Și cum ne-o fi norocul. Avem? Bine. Nu? Ne-am duuus…
Prințesei îi tîcîi inima.
— Ioane, treci mai colea.
— Iacă, trec, măria-ta.
— Ioane…
— Măria-ta?
— Ioane, să ții socoteală de zile și de nopți după zarea ce licărește prin vrană…
— Să țiu, măria-ta…
— Și la cotitură să țipi cît ăi putea…
— Cît oi putea, măria-ta.
— Să împărți mămăliga în trei și să mănînci cîte-o parte în fiece zi. Ai auzit?
— Auzit, măria-ta.
— Și eu am să împart smochinele în nouă părți. Două copilului și una mie. D-oi leșina, să-i spui că dorm, d-oi muri, să-i spui c-am adormit.
— Ce să spuie, mamă?
— O vorbă, maică…
Împărțiră merindele. Prințesei îi venea zece smochine pe zi. Mîncară. Bău Irina și copilul. Întinse plosca și lui Ion. Ion abia o atinse cu buzele ș-o șterse cu mîneca la gură. Copilul adormi. Într-un tîrziu, somnul învinse pe Irina. Plecă capul p-o mînă. Se lipi de copilul ei și adormi.
A doua zi copilul se deșteptă. Abia crăpase ochii.
— Mi-e foame,mamă!
Irina se uită la șirurile de smochine. Scăzuseră. Se hotărî ca ea să nu mai mănînce. Copilul ronțăia smochină dupe smochină. Muma își udă gura cu nițică apă.
— Nu mănînci, mamă?
— Nu mi-e foame, maică.
Ion îi întinse bucățica lui de mămăligă.
— Nu, Ioane, tu să fii în puteri.
Și se sfîrși de la inimă. Se lungi binișor.
— Ție somn?
— Da, mi-e somn, puiul mamii…
A treia zi cu greu deschise ochii și iar îi închise. Copilul, flămînd, îmbuca într-una. Mai rămăsese cîteva smochine…
— Ioane, mama ce face?
— Doarme, dar n-a adormit…
Ion înghiți în sec. Apa era mai repede. S-apropiau. Simțea Ion cotitura după cum se ducea butia în sus și-njos. Și strigă cît îl luă gura.
— Măi pescari, măi, prindeți butia, că ne rămîn doagele!
Irina dădu să se scoale și nu putu. Copilul o luă de gît cu amîndouă mînuțile.
— Mamă, mi-e foame!
— Ia! șopti Ion.
De pe maluri s-auzi: „Puneți mîna pe ea! Ațineți, mă! Na, ne-a scăpat!”
Irina leșină. Copilul plîngea.
— Ce face mama, Ioane?
— Doarme, neică… și eu am să dorm… și tu ai să dormi…
Butia plutea lin și se ducea pe firul apei. Ion se scărpină în cap.
— Ei, ce te faci, Ioane? Ce făcuși, neiculiță? Ce rău făcui eu pe lume? Ba, un bine, da…
Ș-odată se lumină ca ziua…
— Dar asta ce fu? Eeeee! Ia să mă gîndesc eu, neiculiță !
Și se gîndi la peștele de aur. Ba să-i dea vin, ba mîncare, ba cuțite, ba cîte alea toate. Ș-odată, ciocnituri de pahare, de farfurii, de solnițe, și două damigene pline, rase, și pește fript, și pește prăjit. Se puse masa.
— Eeeee! păi stăi, verișcane!
Puse mîna pe mînele prințesei. Mînele, calde. Freac-o pe mîini și pe tîmple cu vin’negru, pîn-o trezi. Prințesa se șterse la ochi.
— Ioane, eu sunt, mă?
— Da, măria-ta.
— Ioane, tu ești, mă?
— Cum să nu, măria-ta, eu, Ion purcarul, feciorul mamii din sat.
— Ei, cum, Ioane?
— O taină, măria-ta; Să mîncăm și-ți spui de undel.
Mîncară bine ha, și Ion spuse toată istoria cu peștele de aur. Prințesa se cruci. Se gîndi, se răzgîndi, se-nroși pînă-n vîrful urechilor.
— Toarnă încă un pahar și să-mi răspunzi la ce te-oi întreba.
— Cum să nu, măria-ta.
— Mă Ioane, și cînd aduseși purcelul, eu nu nălbeam pînzele?
— Ba, nălbeai, măria-ta.
— Biiine. Și tu ce făceai?
— Mă uitam, măria-ta.
— Ei, unde?
—” Iâ-Cci, ctȘcl…
— Ei, cum așa?
— Iacă, încotrovașilea, ca omuL..
— Mă, tu te uitai la mine…
— Apoi dă, măria-ta, tot să mă fi uitat ca de cînd venisem și pîn-am tulit-o…
— Și la ‚ce te gîndeai?
— Dă…
Și plecă ochii în jos. Irina, ca un bujor.
— Mă Ioane, tu te gîndeai la mine…
— Dă…
— Și la peștele de aur…
— Dă…
— Și…
— Știu eu?…
— Dacă e așa, de ce nu te-ai gîndi tu să te facă ua prinț leit?
Ion întoarse capul. Se rugă ce se rugă, și simți în toată ființa lui o prefacere. Din cap pînă-n picioare fu altul, în zale și fireturi, la mijloc un cordon poleit, și coiful îi strălucea de te vedeai în el. Copilul îl privi uimit și zise:
— A! împăratul Ion!
Și se duse în brațele lui.
— Ei, Ioane, îi zise prințesa, cît o să plutim? Nu ne-a fost destul?
Ion se plecă frumușel înaintea ei, îi sărută mîna și-și croi planul, care se izbîndi întocmai. Butia se lăsă la mal, plesniră cercurile și se pomeniră la un luminiș cu iarbă, cu flori, cu un palat de marmură cu roabe și robi de toate felurile, negri și buzați, albi și rumeni, de-ți era mai mare dragul să te uiți la ei. Și toți se plecară la pămînt.
— Lung drum făcurăm, băieți!
— Lung, măria-ta.
— Să ne odinim!
— La poruncă, măria-ta.
Irina luă de braț pe Ion, care roși para focului. Ajungînd la ietacurile lor, prințesa îi zise:
— Ei, măria-ta, să faci acum, cînd a veni împăratul, să se întîmple ce-oi gîndi eu. Ah tată, am să ți-o coc eu!
— Orice-i pofti.
Nu trecu mult, și împăratul Drăgoi auzi că devale, la o depărtare de patru zile, un nebun i-a turburat împărăția, a ridicat palate și a pus stăpînire în silă și fără de știrea lui. Repezi într-acolo o ceată de cercetași, care dădură o raită, și-l vesti ca asa e după cum auzise el. Împăratul se cătrăni și se puse în frunte a o sută de călăreți, ostași aleși, unul și unul. În două zile și jumătate n-avură ce face, că goneau ca călușarii la nuntă. Zăriră palatul de marmură.
— Să mi-i legați cot la cot și cucoana lui să ne slujească nouă la masă.
Mai trecu puțin, și văzură o femeie p-un cal iute ca o săgeată, alergînd împotriva lor, c-o rochie de borangic, cu coiful tras pe ochi, și pe supt coif părul curgea ca niște sculuri de ibrișim gălbui. Și sabia, învîrtind-o pe dasupra capului, scăpăra fulgere-fulgere.
— Ah! iepuri fricoși! strigă femeia.
Abia scăpă vorba, și caii lor, speriați, o tuliră la fugă de unde veniseră. În zadar călăreții trăgeau de frîie, în zadar împăratul se pleca pe coama calului și se da pe spate, opintindu-se din toate puterile, că se ducea într-un nor de praf și nu se opriră decît noaptea, cînd se ridica luna cu coarnele de argint în jos. Împăratul era ca pămîntul și sufla îndesat de mînie. Poposiră. A doua zi împăratul se aruncă pe cal, și toți după el. Răsunau pădurile de tropotul viforos. Iar zăriră palatul de marmoră. Și femeia iar le ieși înainte. Caii nu se mai sper iară.
— Ah! d-acuma!… Năvală, flăcăi!
Ca grindina căzură asupra ei. Armele zăngăniră.
— Dați, măi!
Mulți răbufniră ca niște bușteni răsturnați.
— Dați, măi! Răcni împăratul și se repezi. Calul alunecă și rostogoli pe călăreț. Cei cari rămaseră în șea strînseră rîndurile și năvăliră chiuind de clocotiră valea și zăvoaiele. Care cum se apropia, se scutura din scări și se ducea de trei ori peste cap. Pînă să se ridice, două roate de arcași, negri ca abanosul, picați ca din genune, îi legară cobză și-i duseră ca pe niște măgari, unii după alții. Și mergeau cu capetele în jos, umiliți de rușine.
În mijlocul curții și în fața lumii îi rîndui pe trei șiruri, să le taie capul.
— Eu am murit de mult! zise împăratul.
Treizeci de gealați cu securile în mîini înaintară.
— Ridică-ți coiful, mai zise împăratul, să văz cine m-a învins.
— Da? răspunse femeia, și-și dete coiful peste cap. Privește bine…
Împăratul căzu cu fruntea în țărînă. Irina îl ridică cu mîinile ei, și plînseră, plînseră, amestecîndu-și lacrămile. Apoi îi spuse tot, și se puseră p-un chief de se duse vestea în patru părți ale lumii.
Pe Ion îl așeză peste jumătate din împărăție.
Iar împărăteasa, muma Irinii, umbla toată ziulica cu copilașul de mînă.


http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8a/Elenore_Abbott_-_The_Shoes_that_Were_Danced_to_Pieces_-_1920.jpg

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu