sâmbătă, 21 decembrie 2013

ÎN AJUN DE ANUL NOU - de Fănuș Neagu









„ Ce e zăpada ? Lacrimi înghețate. O, căruțașule să nu mă minți”, cânta mama, de cu seară, în timp ce frământa aluatul și-n casă mirosea a vanilie și-a scorțișoară, iar afară se pornise să ningă îndesat.

Bănică nu înțelegea nimic din acest cântec vechi, privea pe fereastră, atras de jocul fulgilor care se  roteau și cădeau pe sania lui rezemată de salcâmul gros în trunchiul căruia bunicul a înfipt două inele de fier pentru legat caii. „Ce zăpadă”...murmură el și râse ușor pentru că i se păruse că ninsoarea  capătă culoarea albastră și asta nu poate fi adevărat. S-a întors cu tot trupul și a întâlnit ochii mamei care-l priveau blând. Atunci el a întins pumnul și mama l-a mângâiat pe frunte. Mâna mirosea frumos a vanilie. „Culcă-te, i-a spus ea, mâine-i ajunul Anului nou și vrei să mergi cu uratul, cu George și cu Radu.”

El ar fi vrut să-l mai aștepte pe tata, care trecuse în casa de alături, la bunici, să tragă vin din damigeni, dar somnul îl toropea, se strecură sub plapumă și adormi cu gândul la colacul ca un porumbel pe care mama îl făcuse anume pentru el. La căpătâiul lui, dincolo de peretele de cărămidă, începea câmpia și el o auzea în fiecare noapte cum se leagănă tăcută, aspră, închisă, simțea neliniștea vântului și grava aplecare a buruienilor frânte sub viscol și toate-i plăceau. „I-auzi ce largă-i, să tot zboare cucuvăile crivățului”.

Spuse ceva prin somn și zâmbi. „Visează”, se gândi mama, apoi stinse lumina și trecu alături în odaie, lăsându-l pe băiat singur cu visul acela în care se  făcea că el are un munte de colaci și doi saci de nuci poleite și-au venit să-i cânte sub geam o căprioară și  patru iepuri.

„Și-am plecat să colindăm
Pe la case să urăm.

Afară era frig, ninsoarea din albăstruie prinse o culoare albă, curată, și iepurii se atârnaseră cu lăbuțele de cercevele și cântau îndârjit, iar cel din stânga, mai prost, încurca vorbele, spunea ceva  despre bușteanul uscat, atârnat pe perete deasupra sobei. Era limpede că înghețau și atunci Bănică deschise ușa și le făcu loc înăuntru. Căprioara intră întâi. Purta la gât o împletitură din ramuri verzi de brad și-n odaie se răspândi miros de rășină. Iepurii se  suiră pe scaune (toți aveau fulare înfășurate larg). Bănică le împărți colacul rumen și le puse dinainte un pahar de vin. Ei îl dădură peste cap și se  dezmorțiră. „Nuci ne dai ?” îl întrebară și el le făcu semn să ia din saci, câte patru de fiecare, iar căprioarei îi prinse între cornițe doi canafi de lână pe care-i făcuse el pentru câinele Bujor. „Lasă,promise el în gând, lui Bujor o să-i dau covrigi.”

„Bănică, ceru iepurașul cel zevzec care încurcase vorbele, mai dă-ne câte-o nucă. Trebuie să mergem și la George și la Radu, pe uliță la vale”. „Cu plăcere !” răspunse el și căprioara pocni o dată din picior. Iepurii își umflară pieptul și izbucniră din nou în cântec:

„Busuioc verde pe masă
Rămâi gazdă sănătoasă...”

Și ieșiră pe ușă, în ninsoare, săltând și dănțuind. Capetele fularelor, desfăcute de vânt, atârnau în zăpadă și căprioara se ferea să nu le calce. La poartă se opriră să numere nucile, apoi coborâră, în uliță.

„Bănică, hai !”

Bănică recunoscu glasul mamei și se ridică din pat.

„Scoală-te, c-a venit George și Radu să plecați cu uratul.”

„Mamă, spuse băiatul, a fost aici o căprioară cu patru iepuri. De-abia au plecat.”

Mama se aplecă și-l sărută zgomotos pe frunte.

Sub geam, în zăpadă, Radu și George făceau repetiție:

„Mâine anul se-nnoiește...”


( din vol CAII ALBI DIN ORAȘUL BUCUREȘTI,
Ed. tineretului, 1967)








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu