vineri, 31 mai 2013

LEGENDE ISTORICE - DIMITRIE BOLINTINEANU - II








CEA DE PE URMĂ NOAPTE A LUI MIHAI CEL MARE


Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul mesei, între căpitani,
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când spernața dulce ne surâde nouă.
Asrfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;

Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și, luînd paharul, astfel le vorbește:


-„Nu vă urez viață, căpitanii mei !
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei !
Ce e viața noastră în sclavie oare ?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre rușinea lor !
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul !
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile-lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară !
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu.”








PREDA  BUZESCU


De trei zile lupta n-a mai încetat,
Și tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în joc.
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc;
Strigă cu tărie cetelor zdrobite
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul banului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar:
Unde se arată pe întinsa vale,
Prin oștirea noastră își deschide cale.
Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,
Îi eși-nainte, ș-astfel îi vorbi:
- „Dacă nu ți-e frică, și-ai credință-n tine,
O, tătare ! vino să te bați cu mine !”


Ei descălecară atunci amândoi,
Și se iau la luptă ca doi juni eroi,
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda și tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flăcările albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcorește fruntea lor udată;
Și mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade - spadele se frâng;
Și se iau în btațe - se smucesc, se strâng;
Când tătarul scoate o secure mică
Și lovind pe Preda pavăza îi strică;
Dar el cu măciuca astfel îl lovi,
Încât dintr-o dată căzu și muri.

Iară după aceasta, oastea românească
Pleacă și învinge hoarda tătărască.









FERENTARUL

(fragment dintr-un marș vechi)


Nu e nici mândria, nu e nici mulțimea
Care în batalii încunun oștimea;
Nu e nici noroc
Cela ce se bate pentru neatârnare
Are zece brațe, zece inimi are,
Inime de foc.


Roșiorul mândru și frumos ca crinul
Când pe mals s-arată tremură Vidinul
La vederea sa.
Face de se miră toată arăpimea
Ieniceri, spahii și anăuțimea
Și-i strigă: ura !


Ferentarul, ager și cu lungă chică,
Intră în oștime fără nici o frică,
Tare ca un leu.
Iute ca săgeata tabăra străbate,
Bate zece singur, cincisprezece bate:
- „Ferentar sunt eu !”


Astfel ferentarul știe ca să moară:
Pentru țara dragă, pentru soțioară
Cine n-ar muri ?
Unul ca acela blestemat să fie !
Nimeni să nu-l plângă, nimeni să nu-l știe
Când el va pieri !...


Junele fecioare, tineri luptători,
Pe mormântul nostru vor culege flori !...

_____________
Ferentar - soldat din pedestrimea ușoară
Ienicer - soldat din corpul infanteriei turcești
Spahiu - soldat din cavaleria turcească
Arnăut - soldat mercenar (albanez) recrutat de domnii fanarioți










FATA  DE  LA  COZIA

Trâmbița răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Țepes printre brazi se pierde.
- „Iată ! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman !”


Domnul îl sărută și cu bucurie:
- „Spune-mi, vrei tu aur, rangui sau soție ?
Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea !”


-„Doamne ! nu voi aur, nici onori deșarte,
N-am venit în lupte să-mi trag așa parte;
Plângerile țărei brațul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soțioară,
Află că eu însumi sunt o fetișoară !”


La aceste vorbe junele frumos
Coiful își aruncă, păru-i cale-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiță dulce ca o fericire.
Domnul se răpește de mândrețea ei.
-„Care din boierii-mi vrei bărbat să iei ?”


-” Doamne, zise fata, vrei să fiu soție
Unui din ostașii care-mi place mie ?
Toți sunt bravi la luptă, nu mă îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.”


Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Și cu vorbire dulce rugătoare:
- „Fii a mea domniță și îți jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier !”


La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la față ca o rozișoară:
- ”Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,
Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești !”.








UN OSTAȘ ROMÂN ÎNCHIS PESTE DUNĂRE

Porumbiță întristată !
Eu ca tine sunt strein,
Și-ntr-o țară depărtată
Tu cânți tristă, eu suspin.


Însă tu ai aripioare
Poți te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea țara mea !


Tu ai poate-o surioară
Ce te cheamă nencetat
Iar eu am o drăgușoară
Ce în lacrimi am lăsat.


Însă tu ai aripioare
Poți te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândrulița mea !


Zboară, pasăre curată !
Și te-ntoarnă-n țara ta;
Iar eu, floare aruncată
Pe alt țărm, mă voi usca !







MIRCEA LA BĂTAIE

Armia maghiară țara a-nvelit;
Soarele văzând-o a îngălbenit.


Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă;
Cu o mică ceată de voinici s-avântă.


Nu că el voiește țara a scăpa;
Ci va să-mplinească datoria sa.


Unde este timpul cel de bărbăție
Când murea românul pentr-o datorie !

Pe un cal ce mușcă spuma în zăbală
Printre zi și noapte el își face cale.


- „Frații mei, vorbește falnicul bătrân,
Dumnezeu voit-a ca să mor român,
Cel ce-a sa viață țărei sale-nchină,
Piere ca lumina într-a sa lumină.
Ce e-n viața țărei viața unui om ?
Ce e-n primăvară floarea unui pom ?
Ceea ce prin stele este stelioară
Și-n nemărginire un minut ce zboară
Șoimul când se vede prins de vânător,
Spun că își sfărâmă cuib și puiori.
Astfel decât lanțul brațul să le-ncingă
Ce-i român, ce-i nobil, astăzi să se stingă.”

Unde este timpul cel de bărbăție
Când murea românul pentr-o datorie ?!






MIHAI SCĂPÂND STINDARDUL



Noaptea se-ntinde și din geana sa
Argintoase lacrimi peste flori vărsa.
Dar setos de lupte, în văi depărtate
Un erou în noapte încă se mai bate.
Singur el se luptă în acele văi
Unde mâna morții a culcat pe-ai săi.
Dar sub mii de brațe trebuie să cază:
Trece printre unguri fără ca să-l vază
Și stindardul țării el înfășurând
Către sân îl strânge înapoi cătând.
Și în umbra nopții armăsaru-i zboară
Ca o-nchipuire albă și ușoară
Spre o apă lată calul s-a-ndreptat;
De maghiari războinici fuge-nconjurat.
Luna după dealuri mergând să se culce
Îi arată calea și-i surâde dulce.


Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri;
Dar Mihai cu calul se aruncă-n valuri,
Și de ceea parte singur ajungând
El îmbrățișează calul spumegând.

Apoi scoate frâul încă alb de spume,
Și îi zice: „Liber mergi de-acum în lume !”





DOAMNA  LUI  NEAGU


Neagoe cel Mare în al său palat,
Ce domnește p-Argeș, zice întristat:
- „Monastirea noastră nu e săvârșită
Și a mea avere este isprăvită !
Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat
Ca să înceteze lucrul minunat ?”
- „Biruri peste țară pot ca să se puie !”
Au răspuns ostașii ca să îl mângâie;
Zic, și ei decide biruri pe români
De la cei mai tineri pân'la cei bătrâni.
Doamna intră-n sală; grațiile sclave
Împletesc cu roze zilele-i suave.
Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;
Rumenind la față ea vorbește lin:
- „Voi vreți biruri nouă ! Neagoe, te teme !
Mâine toată țara o să te blesteme !
Astă monastire ce atât iubești,
Printre fum de lacrimi poate s-o privești !
Iată diamanturi ! vinde-le și-urmează
Nobila lucrare ce te inimează.
Căci aceste scule nu le pot purta
Când femei pe față lacrimi vor păstra.”
Zice și arată un paner de aur
Unde închisese gingașul tezaur.
Ea îl dă. Și fața, ca un frag cocând,
Rumenă surâde drăgălaș și blând.
Un bătrân se scoală și-astfel le vorbește:
- „Inima străbună încă viețuiește.
Țara care naște astfel de femei
Merită și viață și mărirea ei.
Căci să știți cu toții că un neam se face
Mare, sau se pierde cum femeii place,
Și acum voi zice: Doamne ! pot să mor,
Că văzură ochi-mi mântuirea lor !”








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu