A nins și azi, dar nu am mai avut lemne și am stat în pat. În pat nu poți scrie și pe la ora zece a stat ninsoarea. Oamenii spuneau că-i o zi frumoasă. De afară aud orice vorbesc oamenii. Casa noastră are ferestrele în stradă. Nu știu când s-a sculat tata. Când m-am trezit, de abia mă mișcam sub țoalele pe care le azvârlise peste noi.
Era bine.
Frigul mă înceca numai când mâinile voiau să iasă de sub acoperământul de cârpe. Încolo, puteam să stau așa, fără să mă mișc, și să nu-mi fie frig.
Anul acesta Râul Repede nu a mai adus butuci și asta se simțea.
Voiam să mă dau jos, să-mi iau o carte. Gândul meu nu prea era la carte și când mi-a mai strigat:
- Stai acolo, țeapăn, că pierzi căldura, m-am liniștit.
Mama o ținea pe soră-mea în brațe și mă simțise. Am stat o vreme cu ochii închiși, amintindu-mi că astă-vară era cald și am observat că și amintirile încălzesc.
Dacă îmi spunea că nu mă duc la școală pentru același motiv, era bine. Și nu că n-aș fi vrut să merg la școală. Acolo era o sobă și puteam să capăt un loc lângă ea. Din altă parte venea necazul. Toți mă strigau ”Generalul”. Mi se trăgea porecla de la cizmele pe care le încălțam: cizme fără moarte. Nu era ghețuș să-mi treacă pe dinainte, ca cizmele mele să nu-l alunece. Aveau vârfurile ridicate, pentru că picioarele mele nu puteau cuprinde numărul mare. Tata le-a adus acum un an din război, cu o singură mână. Cealaltă a lăsat-o într-un loc de care nu-și mai aduce aminte.
Toți îmi spun ”Generalul” și asta mă supără și n-am destulă putere să mă bat. Sunt prea mulți. ”Vine generalul” Mă aud cum bocănesc pe cimentul din holul școlii.
Un picior mă trezește.
- Scoală, zice ea. Scoală mă, și du-te la școală.
Scot o mână. E ger și îl simt, dar mama îmi strigă șoptit, să nu se trezească soră-mea:
- Îmbracă-te, mamelucule, că îngheți !
Mă îmbrac. Pantalonii îmi sunt largi. Le înfășor cracul după picior. Bag multă cârpă și îmi simt laba piciorului fixată în cizmă.
- Ce mănânc ?
- Sâmburi. Sunt în coș destui. Ia un buzunar. N-a venit tat-to.
Mama nu și-a plasat marfa. Ea vinde sâmburi prăjiți la cinematograful ”Lux”. Îmi iau un buzunar plin. La școală fac schimb; numai dacă mi se dă pâine.
Într-adevăr e o zi frumoasă. Zăpada îmi scârțâie sub talpa cizmei. E un ger strașnic.
În hol, caut să merg cât mai încet, dar îi aud:
- Vine generalul ! Pentru onor !
Când intru, toată clasa e în picioare. Soba dogorește. Îmi încălzesc mâinile. Mă dezbrac de palton - o manta scurtă și vopsită. Aflu că prima oră am limba română, dar nu mai am timp să scriu.
Intră profesorul. Știu după cum deschide ușa. Îi trebuie mult loc din cauza cefei. Are o ceafă cât un ceaun. Acum ne caută caietele, să vadă dacă ne-am scris. Să-i spun și astăzi că mi-am uitat caietul acasă ?
A găsit pe rândul de lângă geam pe unul care n-a scris. L-a pus să stea în picioare...
E aproape de mine și mă ridic.
- Unde-i caietul ? mă întreabă.
- Acasă. L-am uitat pe masă.
- Nota doi, măgarule !
Își bâțâie gâtul, trăgându-și mâneca hainei. Semn că l-am enervat.
- Nota doi, măgarule ! Și ora trecută tot acasă l-ai uitat ! Nota doi ! M-am așezat. Celălalt plângea.
În clasă era cald. Scot un sâmbure și îl desfac încet cu unghia, să nu fac zgomot. Sâmburii sunt buni cu pâine.
Profesorul a început să vorbească de un poet mare și ne citește o poezie despre păsărele și luna mai și îl cred, pentru că în clasă e cald, și afară e o zi frumoasă.
(Din vol. ”Secvențe dintr-o margine de lume”)
