TESTAMENT
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.
CREION
Vino joc de vorbe goale
Suntem singuri. Ce să-i spun ?
Numai gura dumisale
Se aude subt un prun.
Plouă crengile lui rouă.
Cade câte-o picătură,
Una-n păr, găteală nouă,
Una-n gene, alta-n gură.
Floarea mică, iarbă toată,
Sub dantela albei rochii,
Spre genunche ridicată
Plină-i de pândiri de ochi.
Aerul o strânge. Cerul
O dogoare și-o sărută.
Unde trece-n câmp, ca fierul,
Țara caldă face-o cută.
Și din toate, singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mână
Și, c-un șold în pieptul meu,
Să o sprijin la fântână.
DESCÂNTEC
Lacăte, cine te-a închis
La ușa marelui meu vis ?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Și să vedem în fundul nopții noastre
Mișcându-se comorile albastre ?
Un pas din timp în timp, greoi,
Se-apropie, dar a trecut de noi.
Toți pașii se sfârșesc și pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vână-ntoarsă peste tine
Cred că atârnă din văzduh glicine
Și, depe bolți, zorele
Și muguri și ciorchini de stele.
Cine va pune-n ușa noastră cheie
O singură scânteie ?
Lumina ochiul și-l așază.
Și-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte și tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poți tu intra-n veriga lui
Și lacătul tăcerii să-l descui ?
DOLIU
Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca niște nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îți va ședea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Și ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe
Decât un nufăr de o stea.
Orbit-a viața și, cu ea,
Și cântecul și luna,
Și unda care strălucea
S-a stins pe totdeauna.
Tu pe vecie n-oi mai fi,
Și-ai fost, mă-ntreb vreodată ?
Pustiul mă învălui,
Când subt un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată !
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Și nu mai sunt acum.
DUHOVNICEASCĂ
Ce noapte groasă, ce noapte grea !
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Și s-a lovit de plopii din grădină ?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,
Ca un suflet de pripas ?
Cine-i acolo ? Răspunde !
De unde vii și ai intrat pe unde ?
Tu ești, mamă ? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică !
Ți s-a urât în pământ.
Toți nu mai sunt.
Toți au plecat, de când ai plecat.
Toți s-au culcat, ca tine, toți au înnoptat,
Toți au murit detot.
Și Grivei s-a învârtit în bot
Și a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul și duzii,
Au zburat din streașina lunii,
Și s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Știubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreții. A putrezit ograda...
Ei ! Cine străbătu livada
Și cine s-a oprit ?
Ce vrei ? Cine ești,
De vii mut și nevăzut ca-n povești ?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani...
Eu sunt risipit prin spini și bolovani...
Au murit și numărul din poartă
Și clopotul și lacătul și cheia.
S-ar putea să fie Cine-știe-Cine...
Care n-a mai fost și care vine
Și se uită prin întuneric la mine
Și-mi vede cugetele toate.
Ei ! Cine-i acolo-n haine-ntunecate ?
Cine scobește zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele ?
Cine-i pribeag și ostenit la ușă ?
Mi-e limba aspră ca de cenușă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă,
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce,
Ia-mă-n brațe și ascude-mă bine.
