Timpultrece încet, măsurat parcă numai din cinci în cinci minute...Altă bubuitură ! El tot nu se convingea pe sine să părăsească școala. În cancelaria răcoroasă, bagajul pregătit zăcea lângă ușă, doar ierbarul fusese într-adins lăsat pe masa prelungă, acoperită de postav verde. Dan Grigore arăta calm, dar era de fapt îngrijorat de soarta florilor, și-a plantelor strânse de atâta amar de vreme și grija lui pentru pachetul voluminos, de pe masă, ascundea altceva mai grav: îngrijorarea pentru soarta școlii, a străzii, a orașului întreg.
Hotărâ să mai lucreze ceva, ca să-și păstreze liniștea. De citit n-ar fi izbutit să citească. Trecu dincolo, în depozitul de material didactic: hărți, colecții de pietre, de insecte...Sorții căzură: scheletul omenesc. Câte glume născocea fiecare generație de elevi pe seama scheletului acesta ! Surâse pierdut, trist, apoi căută după sobă. Sticla de amoniac era la locul ei. Se apucă de lucru, după ce mai aruncă o privire în curtea dinspre stradă...
În urechi îi reînvie larma școlii, strigătele copiilor, voioșia jocului. Dorința atât de fierbinte făcu să i se pară că are dinaintea ochilor o curte în care se bate mingea, se sare capra, se țipă în voie și elevii se joacă de-a uliul și porumbeii...Tresări la auzul unui pocnet asurzitor: „Un geam spart cu mingea ?”
Alte cinci minute - altă casă „împușcată !”. Zâmbi amar, amintindu-și de imaginea uliului și-a porumbeilor. Și el făcea parte acum, dintr-un joc asemănător: porumbeii urmăriți de uliul cu crucea încârligată.
Redescoperi rânjetul scheletului, bineștiut din lungile după-amieze în care întârzia la școală, întovărășit de câte-un elev, ca să șteargă cu amoniac oasele prea îngălbenite. Cârpa o găsi în dulapul cu păsări împăiate. Își scoase grijuliu haina, o atârnă de cârligul ferestrei, suflecă mânecile și începu să frece atent, os cu os, scheletul. Încerca să-și dovedească definitiv că nu-i nervos. Nu izbutea, în ciuda lucrului pe care-l făcea cu conștiinciozitate stranie pentru clipa aceea. Se opri din lucru cu un femur în mână, când auzi de jos duduitul unui motor...„ Iar ți se pare ?” Dădu buzna în cancelarie, cu gândul să ia ierbarul, dar zări carabina. Și-o luă, înapoindu-se în încăperea strâmtă a depozitului. Exact atunci răsună o împușcătură. Urmă alta și alta. Geamurile ferestrei și-al dulapului cu păsări împăiate săriră în țăndări. Haina, agățată în cârligul ferestrei, se prăbuși pe podea, ciuruită, cu mânecile întinse, ca un om sfârșit. Profesorul de naturale se aplecă, o culese de jos, surâse. Fasciștii crezuseră, fără îndoială, că acolo s-ar putea afla un inamic primejdios și sacrificaseră pentru el, și pentru mai multă siguranță, trei focuri de armă. „ Proști sunt !”, dar se răzgândi: „De ce să le zic așa ? Aici se află totuși un inamic primejdios pentru ei !”. Sentimentul acesta că există, primejdios și demn în același timp, schimbă expresia reținută, profesorală, de viitor pensionar al corpului didactic. Ascuns după dulap, urmări ce se petrece în curte: Motorul mașinii fasciste tăcuse. De jos răsunau comenzi: scurte, rostite într-o limbă și într-un fel binecunoscut lui. ”Nu iartă nici școala !”
În curte soldații cărau o ladă. Capul de mort pe care ei îl purtau pe brasarde, era desenat și pe ladă. Profesorul se întoarse, iar rânjetul scheletului i se păru de astă dată prietenesc, bun. Fasciștii intraseră cu lada pe ușa care ducea în pivnița școlii. Doi dintre ei desfășurau un fir de pe un mosor de tablă. Capătul firului îl lăsară să cadă, prin gemuleț, în pivniță. Își azvârliră apoi armele pe umăr și se înghesuiră în mașina însoțită de-o tanchetă cenușie. Dispărură la fel de neverosimil, pe cât de neverosimil apăruseră. Fără îndoială, dinamitau prin vecini, pentru ca ritmul distrugerii să fie păstrat: cinci minute...
Dindărătul stâncii pândi vagonetele. Locomotiva gâfâiagrăbită parcă să ajungă la cotitură, unde se afla - sus - gura de exploatare. El mai așteptă puțin, nemaiștiind ce aude - inima, locomotiva - apoi înșfăcă țapina și orbește începu să dea drumul buștenilor: repede, unul după altul, la vale, din ce în ce mai repede, și mai repede. Prăvăliți pe-o pantă fără plănci de lemn rotund, buștenii săltau ca și cum ar fi fost și ei cuprinși de-o amețeală veselă, nemaiîntâlnită. Se rostogoleau cu zgomot încheindu-și călătoria cu un vuiet straniu și odihnitor. Țapinarul privi în gol, apoi ochii săi descoperiră, ca un obiectiv fotografic care se reglează, locomotiva strivită și totodată două, trei vagonete...
Nu se mai despărți de carabină. Cu arma în mână, tacticos și agitat, profesorul coborî treptele. Curtea era pustie. Lipindu-se totuși de peretele alb ca obrazul său, se furișă pe ușa pivniței. Coborî într-un suflet scara putredă, împiedicându-se, dar fără să cadă. Luminată dintr-o parte, pivnița părea că se află în bătaia unui reflector sub care pâlpâie și se posomorăște.
Flacăra alerga fără piedică, de-a lungul fitilului. Ajunsese aproape la jumătate...Umbre fantastice dansau pe perete, înviid petele de mucegai. Proptise carabina de zidul umed scoțând briceagul de altoit, reteză fitilul dintr-un singur gest, așa cum reușea numai el experiențele pe broaște. Flacăra își dădu ultima suflare. El bâjbâi după carabină și, sprijinindu-se într-însa, zâmbi în întuneric și zâmbi și când ieși la lumină. Urcă iarăși scara și, revenit la sala de hărți și material didactic, începu să frece din nou, cu calmul nestăpânit, oasele. Carabina era la îndemână, între el și schelet. „Sunt nervos, surâse, altfel n-aș face ce fac acum ”...
Luând în piept panta, ostașii scăpați cu viață se cățărau îndrăcit de sprinteni, într-o adevărată vânătoare. Tânărul mai prăvăli asupra lor ceva bolovani, apoi o luă la fugă spre pădure, ca să se piardă printre brazi, dar haita înfierbântată și sângeroasă tot îl ajunse și-l încolți, aducându-l cu mâinile legate la spate în fața șefului lor. Acesta hotărâ simplu: împușcare ! Urma să fie împușcat chiar acolo, în poiană, dinaintea unui brad. Nu mai știai cine stă neclintit, el - bradul. Ceru să stea cu spatele la pluton. Ei rânjiră: credeau că-i laș, că-l sperie moartea. Țapinarul voia să moară cu bradul în față. Gloanțele nimeriră deopotrivă omul și trunchiul. Unul rămase drept, celălalt căzu. Poate chiar în clipa în care una din bubuiturile de jos, din oraș, ar fi trebuit să răsune. Dar o bubuitură lipsi. Și trecuseră sigur cinci minute.
Profesorul meu de naturale știa bine pricina întârzierii ultimei explozii. „Am economisit cinci minute ?”...Nu bănuia nici pe departe cauza altei întârzieri: fostul său elev, țapinarul, nu se arătase. Auzi pentru a doua oară motorul, strigătele. Fasciștii erau mânioși că până și aici le încurcă cineva socotelile. El astupă sticla cu amoniac cu un gest peste măsură de meticulos, și o ascunse după sobă; cârpa o puse la loc pe dulapul cu păsări împăiate (acum cu geamul țăndări). Luă carabina. Se băgă în dulapul în care stăteau de obicei hărțile. Mirosea a praf. I se păru nedemn ca un om cinstit să fie nevoit să stea ascuns, la fel ca răufăcătorii, însă îl înveseli gândul că ascuns acolo, îndărătul Euopei, Asiei, Americii, un profesor de științe naturale, înarmat cu o carabină veche, moștenită, păzea o școală oarecare de urgia nazismului. Dan Grigore mai gândi apoi și că alții, asemenea lui, ba poate chiar mai curajoși, luptă să-i izgonească pe fasciști din oraș, și zâmbi iarăși în întuneric la gândul că ei vor fi curând aici, împreună cu soldații noștri...
Pași greori pe coridor. Firul gândurilor se rupse. Aerul din dulap era înăbușitor. Dan Grigore își zise că nu va rămâne la nesfârșit în dulap. Fără îndoială, naziștii vor dinamitadin nou școala, iar el va trebui din nou să riște. Și riscă. Treptele coborâte cu îndoită prudență îl întârziară, făcându-l să iasă în curte ceva mai târziu decât era necesar, dar își înăbuși la vreme avântul de ultimă clipă. Privi limbile ceasornicului. Santinela fascistă din curte, rămasă de astă dată de pază, făcu același gest. Profesorul avu impresia că privirile lor se ciocnesc în același timp acolo, pe cadranul ceasului, fiindcă ceea ce-i lega pe amândoi în clipa respectivă era timpul - neiertător, viclean, dur. Fascistul nu-și găsea locul, ca un elev scos la tablă fără să știe lecția. „A avut desigur și el un profesor de științe naturale” își zise Grigore și, simultan, de parcă într-însul ar fi fost doi oameni, își mai zise: „ Treizeci de pași până la ușa pivniței, cincisprezece pași pe trepte, distanța până la fitil, tăiatul...” Și cu o necruțare pe care i-o știa, timpul îl împinse din urmă:„ La fiecare cinci minute...” Trase cocoșul. Celălalt dintr-însul își puse întrebarea: „Oare profesorul lui de naturale, dacă mai trăiește, o să-și amintească vreodată de băiatul ăsta cârn și blond, căzut în război ?” Apoi acela nu mai fu nici cârn, nici blond. Tot obrazul i se schimonosise, nu ca de o durere, ci ca de teama durerii. Mirosul de praf de pușcă îl învioră pe cel rămas în viață, și-l îngrozi totodată.
Trecu în goană pe lângă ostaș, se năpusti în pivniță, tăie fitilul la întâmplare și spaima lui se stinse împreună cu flacăra. Oboseala, emoția ieșiră la suprafață abia în curte. Propti arma de zid. La picioare zăcea nazistul ucis. Acum, reacțiile și sentimentele lui se legară de lucruri concrete, care-i ieșeau în cale. Se aplecă, apucă de carâmb cizmele și așa îl trase după el. Urmele de sânge le acoperi cu pământ. Urcă încet la etaj, încercând să-și amintească repeziciunea cu care coborâse.
Ar fi reluat pentru a treia oară, lucrul la schelet. Naziștii înconjurară școala. Îi chemase, neîndoielnic și împușcătura armei. Profesorul ascunse ierbarul în dulapul cu păsări împăiate, în timp ce afară se împărțeau ordine pentru cercetarea clădirii. Postat la fereastră, îngenuncheat, așeză pe pervaz carabina și când primul dintre naziști trecu pragul, îl doborî.
Automatele răpăiră scurt, ca zgomotul pe care l-ar face niște nervi prea întinși care se rup. Tancheta cenușie își înălță tunul. Adăpostit, profesorul luă cătarea, nimerindu-l în plin pe altul, un subofițer. Iar automatele. De bucurie că țintise iar perfect, uită unde se află. Nu se prăbuși pe dată. Apucă să-i vadă pe fasciști risipindu-se....„Ai noștri !” fu ultimul lui cuvânt înainte de a se prăbuși.
Zăcând pe podea, în timp ce afară lupta continua, privirea îi căzu pe un os lung. Încercă să se salte în coate, să-și amintească numele lui: îl rostise de sute de ori, de sute de ori...Dar osul își schimbă forma, deveni apoi elastic. În stradă copiii se mai jucau încă de-a uliul și porumbeii.
- Domnule profesor !...
- Femur...femur...își aminti brusc.
Deasupra sa era aplecat un tânăr cu ochii ciudat de mari, în care el văzu o clasă întreagă.
- Sunt eu...Nu mă recunoașteți ?
Capul i l-am așezat pe braț. Plângeam. Pe podea picura sânge, și era ca și cum lacrimile ar fi fost însângerate. Ceilalți aflați de față, bărbați în toată firea, nu copilandri ca mine, mă luară deoparte aproape cu forța. Soldații români și civili care ridicaseră pretutindeni baricade, împiedicându-i pe naziști să le distrugă orașul, purtară trupul profesorului până în cancelarie. Întins pe masa prelungă,acoperită cu postav, cu servieta peticită sub cap, respira greu.
- Rezistați până vine doctorul, îi șopti unul dintre oameni, un bărbat cu barbă țepoasă, austeră. Au intrat soldații noștri în oraș...Trebuie să rezistați împreună cu noi...Mă auziți domnule profesor ?
Iar profesorul meu de științe naturale, poate fără să le mai audă vorbele, îi privea, ori poate se întreba de ce-s ochii aceia atât de măriți; spaimă ? admirație ?
A mai trăit o săptămână, chinuindu-se să reziste, să ne bucure pe toți și să se bucure cu noi.
În săptămâna aceea am înțeles în sfârșit de unde venea la noi atracția pentru profesorul de științe naturale și ce însemna acel ceva care ne apropiase sufletește de Dan Grigore: iubirea. Iubirea pentru tot ce înseamnă viață.
Tot în ultimele zile am descoperit și ierbarul, și insectarul, clasate, împachetate.
L-am îngropat în curtea școlii, sub fereastra clasei în care învață astăzi băiatul meu. Apoi, în scoarța ciuruită a bradului dinaintea căruia căzuse țapinarul, au început să apară pungi mari, de rășină, cicatricele arborelui. După un an cetina din vârf s-a înroșit, de parcă bradul ar fi tras prin rădăcini tot sângele care stropise cândva pământul. Dezgolit încet, încet, arborele și-a păstrat doar trunchiul: neted, spălat de ploi, împietrit de vânt ca o lespede bună de pus la căpătâiul eroilor.
Bradul - el, bradul ucis - ne-a dat ideea: să-i așezăm alături pe profesor și țapinar...Doi eroi obișnuiți, într-o curte obișnuită, de școală, în care larma și locurile și-au regăsit copiii...Am mutat și bradul ucis: fără cetină, spălat de ploi, împietrit de vânt. În felul acesta copiii noștri se joacă, râd, învață, dar țin minte. Tăcuți, ei aduc - iarnă, vară, - flori pe care le presară pe modestul mormânt. De unde au aflat elevii cât de nelipsite erau pentru ei florile, adevărul, viața ?Mai mult ca sigur că povestea trece an de an, din gură în gură. Așa cum trece din generație în generație, tot ce e mai de preț în experiența omenirii.
Bradului i se spune „Bradul ucis”.
