În curtea școlii, sub fereastra clasei în care învață băiatul meu, se află mormântul fostului meu profesor de științele naturii. Iarna, vara, e acoperit de flori. Îl străjuiește un trunchi ciudat și neted, de brad uscat, fără pic de cetină, spălat de ploi, împietrit de vânt. Copiii aduc florile, tăcuți, de parcă ar ști cât de nelipsite îi erau lui, profesorului meu de științele naturii...Cine să le fi spus ? Poate că povestea trece, an de an, din gură în gură....
Autorul
Botanica o făceam în orele de clasă ale profesorului Dan Grigore. Materia ne captiva. Locuiam la munte, școala era așezată pe un dâmb. Privirea cuprindea ușor orășelul risipit în vale și era destulsă ieși din curte, prin spatele clădirii, ca să te trezești de-a dreptul în inima pădurii,
În bărbatul vârstnic, cu gulerul cămășii mereu răsfrânt, băieții descoperiseră ceva nedeslușit, ceva care îi fîcea să se simtă mai apropiați sufletește de el, deși nimeni n-ar fi știut să spună cu precizie ce anume era acel ceva.
Eram cu toții la vârsta când năzuiam firesc spre eroism, visând să înfruntăm oceanul, furtunile de nisip, să ne înălțăm în văzduh. Purtam o admirație sfioasă oricărei invenții tehnice, cunoșteam mai degrabă mărcile automobilelor decât numele vecinilor de casă, îi divinizam pe cuceritorii Polului, fie ei ai sudului, ori ai nordului.
De aceea și pasiunea elevilor față de profesorul de naturale era uimitoare.
Dan Griore nu avea nimic eroic în purtare. În afara orelor de clasă vorbea puțin și umbla întotdeauna cu două,trei cărți la subsuoară. Citea din mers, pe stradă, din care pricină mersul său căpătase o nuanță comică de care copiii nu prea voiau să țină seama. E drept, lecțiile lui aproape că nu-și mai aflau pereche. Găsea timp, în oră, pentru toate: asculta lecția trecută, ne înfățișa ierbarul ori scheletul omenesc - material didactic adunat în școală de cine știe câte generații de profesori care se succedaseră la catedră - recita poezii, ne spunea povești, legende inspirate de frumusețea plantei ori a arborelui despre care învățam în ora respectivă.
Și - apoi drumurile ! Băteam laolaltă poteci nu numai ca să ne îmbogățim ierbarul școlii, dar dobândisem și noi aceeași pasiune, împletită cu simpla bucurie de-a înfrunta un povârniș, de-a ne spăla cu apă rece la izvor, de-a culege - cu propria mână - fragi și mure.
Da, era tăcut ! În afară de ore nu prea vorbea. În excursie se ferea să-ți încarce mintea cu prea multe explicații. Abia la școală, folosind materialul cules împreună, explica totul pe îndelete...Era limpede că-i făcea mare plăcere să-și vadă elevii zburdând pe pajiște, cocoțându-se în vârful stâncilor, înveselindu-se. Zilele acelea triste de război, cereau măcar copilăriei, să fie, cât de cât, ferită de neliniște, de dureri, de necaz. El știa să nu te piardă din ochi, dar să-ți dea sentimentul că ești liber să faci ce-ți trece prin minte. Rămânea deoparte, gânditor, sprijinit în carabina lui de care nu se despărțea niciodată, fie și-n excursie, iar prezența carabinei nu-l împiedica să zâmbească tăcut, ca și absent.
Poate așa l-au văzut și ultima dată...
Abia după eliberarea orașului s-a aflat povestea.
În orele acelea dinaintea eliberării, când fasciștii se retrăgeau învinși, nu fără a încerca însă să se răzbune pentru întoarcerea armelor împotriva lor (prin distrugerea a tot ce le ieșea în cale), profesorul stătea calm și împacheta cu grijă ierbarul. I se părea nefiresc să se grăbească, fiindcă munca lui de acum era legată de munca a cine știe câte generații deprofesori înaintași. Draperia groasă, din cancelarie, își lua partea ei de lumină și zgpmote. În încăpere se auzea mai ales foșnetul hârtiei de ziar, din care de cu seară fuseseră confecționate pungi încleiate cu pap. El voia ca fiecare floare să-și aibă locul, să fie ocrotită de disperarea războiului. Iar războiul era pretutindeni în jur, până și-n ceea ce făcea el atunci. În ciuda draperiei țepene, bubuituri puternice răzbeau, când și când în cancelarie. Profesorul de naturale știa ce se petrece afară; fiecare bubuitură însemna o clădire dinamitată, azvârlită în aer, o casă de locuit - ca a lui, ori a altora - minată, distrusă de fasciști.
Drumul care urca spre școală era de mult pustiu. Școala de asemenea. Întârzia singur în clădire, dacă nu cumva singur pe toată strada. Iar strada aceea înclinată urma să treacă la rând, dinaintea „plutonului de execuție”. Așa își spunea profesorul meu de naturale: că strada e și ea o ființă nefericită, asemănătoare oricărei ființe pe nedrept sortită morții. De aceea și împacheta ierbarul, de teamă. Pentru el nu se temea: peste un an, doi, tot ar fi urmat să iasă la pensie.
Dar nu-i era dată lui odihna.
Degete uscățive se mișcau atent, delicat. Bubuituri care se apropiau parcă, năvălind în încăpere, nesocoteau draperia, lucrul lui, totul.
La cinci minute - o explozie.
Geamurile jucau în cadrul de lemn. Încă o casă „împușcată” sărise în aer, dinamitată de echipa morții care zăbovea în oraș ca să-l distrugă înainte de retragere. După cum se zvonise, nu erau decât cincizeci de fasciști, dar întăriți cu tanchete (îndărătul cărora își desăvârșeau monstruoasa acțiune de răzbunare, împotrivindu-se patrioților care-i atacau de pretutindeni, încercând să pună capăt distrugerii orașului).
Altă bubuitură - alte cinci minute.
„În colț” gândi. Trecuse și el la rând ? Nu voia, fie ce-o fi, să lase nici o frunză nesalvată. Risipite pe masă: flori presate, frunze, pungi. La masa aceasta prelungită se ținuseră altădată consilii predagogice la care el luase cuvântul, cam rar, străduindu-se însă întotdeauna să-și lămurească lui însuși și celorlalți, sufletul complicat al copiilor.
Foșnind ca niște petale ofilite, pungile răspândeau în jur siguranță, pace (numai în răstimpul dintre bubuituri), încât ți se părea că nimic grav și neomenesc nu se întâmplă (ci doar niște copii nebunatici trag de zor cu pistoalele lor cu dopuri, vrând să bage spaima în toți. De astă dată însă, copiii nebunatici erau înalți, blonzi și purtau pe braț însemne cu capul de mort).
Profesorul îi urmărise de după draperie. Aproape că isprăvise cu ierbarul și deși restul bagajului îl aștepta de mult în cuier, lângă ușă, nu se îndura să părăsească clădirea. Aștepta sosirea unui om căruia se hotărâse să-i încredințeze spre păstrare ierbarul, această părticică din avutul școlii. Îi trimisese vorbă în munte, printr-un cioban care-i aducea din când în când caș, urdă, să coboare cât mai repede în oraș, ca să ascundă apoi sus, la gura de exploatare forestieră, unde lucra, materialul didactic...Pe urmă, când lucrurile aveau să se liniștească...Bubuitură. Cinci minute ? Bagajul, pregătit inutil, era compus dintr-o servietă peticită, în care se aflau două, trei cărți de care nu s-ar fi despărțit pentru nimic în lume, un prosop, săpun, peria de dinți, pasta, cârpa de șters pantofii, o batistă de schimb, atât. Sub cuier, rezemată de perete, carabina de vânătoare. Purtată în spinare, arma colindase împreună cu noi împrejurimile orășelului de munte. Veche, cu patul lustruit de trecerea vremii, era unul din puținele lucruri moștenite de Dan Grigore de la tatăl său.
Strânse din umeri, nerăbdător să isprăvească. Împachetă pungile clasate pe ordine și pe familii. Se grăbea să isprăvească, fără să fi hotărât încă dacă părăsește ori nu școala, până la venirea țapinarului căruia îi trimisese vorbă. Oricum, n-ar mai fi fost posibil să iasă pe poartă. Fascinștii minau clădirea din colțul străzii. L-ar fi putut zări și...I se păru nefiresc că tocmai el să fie obligat să iasă prin portița din spatele școlii, deși o mai făcuse în atâtea rânduri, numai că de bună voie, ca să scurteze drumul spre pădure, cu copiii.
Acum ar fi însemnat să coboare scara (nesfârșit de lungă de astă dată), cu servieta într-o mână, pachetele cu ierburi și insectarul în cealaltă, și să se strecoare ca hoții prin curticică, ferindu-se de ochii dușmani care l-ar fi putut împiedica să ajungă în pădure. Gulerul răsfrânt i-ar fi dat aerul tineresc dintotdeauna, iar profesorul s-ar fi pierdut, îndemnatic și îngrijorat, printre copaci.
Trăia cu impresia c-a și ieșit din școală, grăbit ca odinioară, nerăbdător să nimerească poteca vânatului, ori alt drum mai lent dar ferit, bun pentru excursii...Scutură din cap și se așeză pe scaun.
”Știi ce ai de făcut !”
Planul era simplu: nu-și pusese în gând să se ascundă în vreo pivniță; plănuia să rămână în școală, nu atât pentru sine, cât pentru salvarea materialului didactic, care n-avea preț, fiind adunat în decursul anilor de către profesori și elevi, generație de generație. Nădăjduind că omul pe care-l chemase o să apuce să vină la timp, rememora chipul lui de fost eev în clasele mai mici, acum țapinar la gura de exploatare forestieră aflată nu departe de oraș, dar în plin munte. Băiatul acesta, deși nu reușise să sfârșească școala, îi rămăsese apropiat profesorului, de care-l lega o dragoste comună și desăvârșită pentru natură. De fiecare dată, când cobora în oraș, cu toate că acum era un tânăr în lege, țapinarul trăgea o raită fie pe la școală, fie pe-acasă, să-l caute pe profesor. Nu era niciodată cu mâna goală, îi aducea plante, flori care de care mai neașteptate, culese tocmai sus, în munte, unde tânărul muncea la doborâtul pădurii.
Din oraș, bubuitul răzbea - măsurând fiecarecinci minute - și sus, până-n munte, unde țapinarul aflase încă de cu seară rugămintea profesorului. Acum în zori, cobora pe răcoare, sperând să ajungă la vreme jos, și nu bănuia precis ce vrea profesorul de la el, ba poate i s-ar fi părut ridicol ca în seama lui, om care nu isprăvise cinci clase, să cadă grija salvării ierbarului sau a cine știe ce alte materiale didactice. Nădăjduise cândva că florile presate, planșele, școala, îi vor desfăta și lui copilăria întreagă. El crescuse odată cu pădurea și-i cunoștea de mic tainele. Taică-său, bunicu-său, tot neamul său lucrase la pădure ca tăietori, ori țapinari, ori plutași. Nici unul nu devenise altceva. În tot muntele erau bine știuți: oameni harnici, puternici, în stare să doboare brazii și ursul, în luptă deopotrivă de dreaptă.
Învățase să se țină pe picioare, rezemându-se de trunchiuri zgrunțuroase, binevoitoare. De mic dormise într-una din colibele rotunde, joase, risipite pretutindeni pe unde muncesc pădurenii. Împreună cu oamenii se tolănea pe cetina de molid așternută de-a dreptul pe pământ, fără nici un prici. În mijlocul bordeiului pe jumătate scufundat în pământ, ardea liber focul. Dușmănea focul - fiindcă focul era liber - și-l iubea totodată. Mâncare puțină și așteptare lungă, până-n vară, când îi îndestula cât de cât muntele, cu fragi, mure, ciuperci. Băiatul deprinsese de pe-atunci, viața de forestier, tainele naturii și-ale trudei celorlalți, necazul și bărbăția. Îi plăcea încă de pe atunci să deosebească esențele de lemn: înțepătoare, dulcege, amărui. Știa de copil să mânuiască în așa fel țapina cu cioc de oțel încât clintea din loc, cu puteri încă firave, trunchiul uriaș. Și toporul știa să-l mânuiască, și ferăstrăul. Dintre toate însă altceva pusese stăpânire pe inima lui: locomotiva trenulețului de munte. Dacă pleca sau se întorcea de la școală, îi dădea târcoale și nu se lăsa bătut până nu-l lua mecanicul sus, pe mașină. Susținea morțiș că-i poate fi oricum de folos, măcar la întreținerea focului. Târziu, ce-i adevărat, mecanicul se îndupleca. De atunci, până venise vremea ca flăcăiandrul să intre la lucru, ca țapinar, nu se mai dezlipise de locomotivă. După înfățișare era frate gemăn cu mecanicul. În clasă intra mânjit ca un hornar, mirosind a cărbune. Dan Grigore însă nu-l certase niciodată pentru asta, deși înțelegea ca elevii să vină curați la școală. Dar profesorul mai înțelegea ceva: să respecte și pasiunile elevilor săi.
Mai apoi, când țapinarul auzea de sus șuieratul locomotivei, de-acolo de unde el dădea acum drumul la vale buștenilor, trăgea o fugă până-n coasta de munte care îți îngăduia să cuprinzi dintr-o privire trenulețul lung care șerpuia jos, în vale. Cine ar fi zărit atunci ochii tânărului, ar fi înțeles ce e în sufletul său. Visa și ziua, fără somn, să lucreze pe locomotivă; i se răspunsese că are prea puțină școală pentru o mașină complicată; țapina lui e mai simplă. El apucase să isprăvească patru clase primare (profesorul meu de naturale era pe-atunci tânăr învățător) și începuse profesionala, fără să termine nici primul an măcar, din pricina sărăciei. Așa încât se mulțumise cu munca la țapină, simplă și grea.
Războiul venise așa cum vin războaiele, pe neașteptate. Flăcăiandrul crescuse. Avea spre șaptesprezece ani, mustața stufoasă ca o coadă de veveriță și ochii care nu-și găseau parcă un punct de sprijin. Îi plăcea să știe totul, nimic să nu scape privirii sale pătrunzătoare, minții. Oamenii -de-ai stăpânilor - șefi mai mari și mai mici, îi spuneau: „Prea îți bagi nasul în toate, și-n vremuri dintr-astea, mai sănătos e să-ți pui lacăt la gură, să-ți vezi de țapină, de ferăstrău, numai de politică nu !” El continua să stea de vorbă cu oamenii despre una și depsre alta, despre războiul nedrept care se pornise, despre tot greul vieții de pădurean și om care de felul lui trudește pentru alții.
Flăcăul (drept ca bradul) era mai stăruitor decât pârâiașul care sapă stânca; avea un suflet curat - așa cum e cerul de vară - o putere de hotărâre care întrecea tăria pietrii pe care - o călca în picioare.
Când asemeni unei amintiri de demult auzi venind din vale șuieratul trenulețului, se opti. Era pe-o coastă. Plină pantă.
Bubuitură - alte cinci minute.
Fasciștii continuau deci să se împotrivească, încăpățânat și deznădăjduit, soldaților patrioți care apărau orașul ?
Privind în jos, căpătă răspunsul. Vagonetele, încărcate altădată cu bușteni, erau acum înțesate: soldați cu căști sure, posomorâte. „Urmăriți să ajungeți în oraș pe calea asta scurtă, ca să săriți în ajutorul celorlalți...Or fi prinși în capcană ?” O luă la fugă înapoi, către gura de exploatare. Uitase de profesor ? Uitase de ierbar ? Uitase de tot ? Alerga nebunește. Ochii străluceau, mușchii erau înfierbântați. Până la cotitură mai era destul. Iar la cotitură trebuia să fie mult înaintea trenului. Știa ce are de făcut.
( va continua )
