duminică, 29 decembrie 2013

O ÎNDUIOȘĂTOARE POVESTIRE - BRADUL UCIS de Mihai Stoian (Partea a II -a )

Timpultrece încet, măsurat parcă numai din cinci în cinci minute...Altă bubuitură ! El tot nu se convingea pe sine să părăsească școala. În cancelaria răcoroasă, bagajul pregătit zăcea lângă ușă, doar ierbarul fusese într-adins lăsat pe masa prelungă, acoperită de postav verde. Dan Grigore arăta calm, dar era de fapt îngrijorat de soarta florilor, și-a plantelor strânse de atâta amar de vreme și grija lui pentru pachetul voluminos, de pe masă, ascundea altceva mai grav: îngrijorarea pentru soarta școlii, a străzii, a orașului întreg.

Hotărâ să mai lucreze ceva, ca să-și păstreze liniștea. De citit n-ar fi izbutit să citească. Trecu dincolo, în depozitul de material didactic: hărți, colecții de pietre, de insecte...Sorții căzură: scheletul omenesc. Câte glume născocea fiecare generație de elevi pe seama scheletului acesta ! Surâse pierdut, trist, apoi căută după sobă. Sticla de amoniac era la locul ei. Se apucă de lucru, după ce mai aruncă o privire în curtea dinspre stradă...

În urechi îi reînvie larma școlii, strigătele copiilor, voioșia jocului. Dorința atât de fierbinte făcu să i se pară că are dinaintea ochilor o curte în care se bate mingea, se sare capra, se țipă în voie și elevii se joacă de-a uliul și porumbeii...Tresări la auzul unui pocnet asurzitor: „Un geam spart cu mingea ?”

Alte cinci minute - altă casă „împușcată !”. Zâmbi amar, amintindu-și de imaginea uliului și-a porumbeilor. Și el făcea parte acum, dintr-un joc asemănător: porumbeii urmăriți de uliul cu crucea încârligată.

Redescoperi rânjetul scheletului, bineștiut din lungile după-amieze în care întârzia la școală, întovărășit de câte-un elev, ca să șteargă cu amoniac oasele prea îngălbenite. Cârpa o găsi în dulapul cu păsări împăiate. Își scoase grijuliu haina, o atârnă de cârligul ferestrei, suflecă mânecile și începu să frece atent, os cu os, scheletul. Încerca să-și dovedească definitiv că nu-i nervos. Nu izbutea, în ciuda lucrului pe care-l făcea cu conștiinciozitate stranie pentru clipa aceea. Se opri din lucru cu un femur în mână, când auzi de jos duduitul unui motor...„ Iar ți se pare ?” Dădu buzna în cancelarie, cu gândul să ia ierbarul, dar zări carabina. Și-o luă, înapoindu-se în încăperea strâmtă a depozitului. Exact atunci răsună o împușcătură. Urmă alta și alta. Geamurile ferestrei și-al dulapului cu păsări împăiate săriră în țăndări. Haina, agățată în cârligul ferestrei, se prăbuși pe podea, ciuruită, cu mânecile întinse, ca un om sfârșit. Profesorul de naturale se aplecă, o culese de jos, surâse. Fasciștii crezuseră, fără îndoială, că acolo s-ar putea afla un inamic primejdios și sacrificaseră pentru el, și pentru mai multă siguranță, trei focuri de armă. „ Proști sunt !”, dar se răzgândi: „De ce să le zic așa ? Aici se află totuși un inamic primejdios pentru ei !”. Sentimentul acesta că există, primejdios și demn în același timp, schimbă expresia reținută, profesorală, de viitor pensionar al corpului didactic. Ascuns după dulap, urmări ce se petrece în curte: Motorul mașinii fasciste tăcuse. De jos răsunau comenzi: scurte, rostite într-o limbă și într-un fel binecunoscut lui. ”Nu iartă nici școala !”

În curte soldații cărau o ladă. Capul de mort pe care ei îl purtau pe brasarde, era desenat și pe ladă. Profesorul se întoarse, iar rânjetul scheletului i se păru de astă dată prietenesc, bun. Fasciștii intraseră cu lada pe ușa care ducea în pivnița școlii. Doi dintre ei desfășurau un fir de pe un mosor de tablă. Capătul firului îl lăsară să cadă, prin gemuleț, în pivniță. Își azvârliră apoi armele pe umăr și se înghesuiră în mașina însoțită de-o tanchetă cenușie. Dispărură la fel de neverosimil, pe cât de neverosimil apăruseră. Fără îndoială, dinamitau prin vecini, pentru ca ritmul distrugerii să fie păstrat: cinci minute...

Dindărătul stâncii pândi vagonetele. Locomotiva gâfâiagrăbită parcă să ajungă la cotitură, unde se afla - sus - gura de exploatare. El mai așteptă puțin, nemaiștiind ce aude - inima, locomotiva - apoi înșfăcă țapina și orbește începu să dea drumul buștenilor: repede, unul după altul, la vale, din ce în ce mai repede, și mai repede. Prăvăliți pe-o pantă fără plănci de lemn rotund, buștenii săltau ca și cum ar fi fost și ei cuprinși de-o amețeală veselă, nemaiîntâlnită. Se rostogoleau cu zgomot încheindu-și călătoria cu un vuiet straniu și odihnitor. Țapinarul privi în gol, apoi ochii săi descoperiră, ca un obiectiv fotografic care se reglează, locomotiva strivită și totodată două, trei vagonete...

Nu se mai despărți de carabină. Cu arma în mână, tacticos și agitat, profesorul coborî treptele. Curtea era pustie. Lipindu-se totuși de peretele alb ca obrazul său, se furișă pe ușa pivniței. Coborî într-un suflet scara putredă, împiedicându-se, dar fără să cadă. Luminată dintr-o parte, pivnița părea că se află în bătaia unui reflector sub care pâlpâie și se posomorăște.

Flacăra alerga fără piedică, de-a lungul fitilului. Ajunsese aproape la jumătate...Umbre fantastice dansau pe perete, înviid petele de mucegai. Proptise carabina de zidul umed scoțând briceagul de altoit, reteză fitilul dintr-un singur gest, așa cum reușea numai el experiențele pe broaște. Flacăra își dădu ultima suflare. El bâjbâi după carabină și, sprijinindu-se într-însa, zâmbi în întuneric și zâmbi și când ieși la lumină. Urcă iarăși scara și, revenit la sala de hărți și material didactic, începu să frece din nou, cu calmul nestăpânit, oasele. Carabina era la îndemână, între el și schelet. „Sunt nervos, surâse, altfel n-aș face ce fac acum ”...

Luând în piept panta, ostașii scăpați cu viață se cățărau îndrăcit de sprinteni, într-o adevărată vânătoare. Tânărul mai prăvăli asupra lor ceva bolovani, apoi o luă la fugă spre pădure, ca să se piardă printre brazi, dar haita înfierbântată și sângeroasă tot îl ajunse și-l încolți, aducându-l cu mâinile legate la spate în fața șefului lor. Acesta hotărâ simplu: împușcare ! Urma să fie împușcat chiar acolo, în poiană, dinaintea unui brad. Nu mai știai cine stă neclintit, el - bradul. Ceru să stea cu spatele la pluton. Ei rânjiră: credeau că-i laș, că-l sperie moartea. Țapinarul voia să moară cu bradul în față. Gloanțele nimeriră deopotrivă omul și trunchiul. Unul rămase drept, celălalt căzu. Poate chiar în clipa în care una din bubuiturile de jos, din oraș, ar fi trebuit să răsune. Dar o bubuitură lipsi. Și trecuseră sigur cinci minute.

Profesorul meu de naturale știa bine pricina întârzierii ultimei explozii. „Am economisit cinci minute ?”...Nu bănuia nici pe departe cauza altei întârzieri: fostul său elev, țapinarul, nu se arătase. Auzi pentru a doua oară motorul, strigătele. Fasciștii erau mânioși că până și aici le încurcă cineva socotelile. El astupă sticla cu amoniac cu un gest peste măsură de meticulos, și o ascunse după sobă; cârpa o puse la loc pe dulapul cu păsări împăiate (acum cu geamul țăndări). Luă carabina. Se băgă în dulapul în care stăteau de obicei hărțile. Mirosea a praf. I se păru nedemn ca un om cinstit să fie nevoit să stea ascuns, la fel ca răufăcătorii, însă îl înveseli gândul că ascuns acolo, îndărătul Euopei, Asiei, Americii, un profesor de științe naturale, înarmat cu o carabină veche, moștenită, păzea o școală oarecare de urgia nazismului. Dan Grigore mai gândi apoi și că alții, asemenea lui, ba poate chiar mai curajoși, luptă să-i izgonească pe fasciști din oraș, și zâmbi iarăși în întuneric la gândul că ei vor fi curând aici, împreună cu soldații noștri...

Pași greori pe coridor. Firul gândurilor se rupse. Aerul din dulap era înăbușitor. Dan Grigore își zise că nu va rămâne la nesfârșit în dulap. Fără îndoială, naziștii vor dinamitadin nou școala, iar el va trebui din nou să riște. Și riscă. Treptele coborâte cu îndoită prudență îl întârziară, făcându-l să iasă în curte ceva mai târziu decât era necesar, dar își înăbuși la vreme avântul de ultimă clipă. Privi limbile ceasornicului. Santinela fascistă din curte, rămasă de astă dată de pază, făcu același gest. Profesorul avu impresia că privirile lor se ciocnesc în același timp acolo, pe cadranul ceasului, fiindcă ceea ce-i lega pe amândoi în clipa respectivă era timpul - neiertător, viclean, dur. Fascistul nu-și găsea locul, ca un elev scos la tablă fără să știe lecția. „A avut desigur și el un profesor de științe naturale” își zise Grigore și, simultan, de parcă într-însul ar fi fost doi oameni, își mai zise: „ Treizeci de pași până la ușa pivniței, cincisprezece pași pe trepte, distanța până la fitil, tăiatul...” Și cu o necruțare pe care i-o știa, timpul îl împinse din urmă:„ La fiecare cinci minute...” Trase cocoșul. Celălalt dintr-însul își puse întrebarea: „Oare profesorul lui de naturale, dacă mai trăiește, o să-și amintească vreodată de băiatul ăsta cârn și blond, căzut în război ?” Apoi acela nu mai fu nici cârn, nici blond. Tot obrazul i se schimonosise, nu ca de o durere, ci ca de teama durerii. Mirosul de praf de pușcă îl învioră pe cel rămas în viață, și-l îngrozi totodată.

Trecu în goană pe lângă ostaș, se năpusti în pivniță, tăie fitilul la întâmplare și spaima lui se stinse împreună cu flacăra. Oboseala, emoția ieșiră la suprafață abia în curte. Propti arma de zid. La picioare zăcea nazistul ucis. Acum, reacțiile și sentimentele lui se legară de lucruri concrete, care-i ieșeau în cale. Se aplecă, apucă de carâmb cizmele și așa îl trase după el. Urmele de sânge le acoperi cu pământ. Urcă încet la etaj, încercând să-și amintească repeziciunea cu care coborâse.

Ar fi reluat pentru a treia oară, lucrul la schelet. Naziștii înconjurară școala. Îi chemase, neîndoielnic și împușcătura armei. Profesorul ascunse ierbarul în dulapul cu păsări împăiate, în timp ce afară se împărțeau ordine pentru cercetarea clădirii. Postat la fereastră, îngenuncheat, așeză pe pervaz carabina și când primul dintre naziști trecu pragul, îl doborî.

Automatele răpăiră scurt, ca zgomotul pe care l-ar face niște nervi prea întinși care se rup. Tancheta cenușie își înălță tunul. Adăpostit, profesorul luă cătarea, nimerindu-l în plin pe altul, un subofițer. Iar automatele. De bucurie că țintise iar perfect, uită unde se află. Nu se prăbuși pe dată. Apucă să-i vadă pe fasciști risipindu-se....„Ai noștri !” fu ultimul lui cuvânt înainte de a se prăbuși.

Zăcând pe podea, în timp ce afară lupta continua, privirea îi căzu pe un os lung. Încercă să se salte în coate, să-și amintească numele lui: îl rostise de sute de ori, de sute de ori...Dar osul își schimbă forma, deveni apoi elastic. În stradă copiii se mai jucau încă de-a uliul și porumbeii.

- Domnule profesor !...

- Femur...femur...își aminti brusc.

Deasupra sa era aplecat un tânăr cu ochii ciudat de mari, în care el văzu o clasă întreagă.

- Sunt eu...Nu mă recunoașteți ?

Capul i l-am așezat pe braț. Plângeam. Pe podea picura sânge, și era ca și cum lacrimile ar fi fost însângerate. Ceilalți aflați de față, bărbați în toată firea, nu copilandri ca mine, mă luară deoparte aproape cu forța. Soldații români și civili care ridicaseră pretutindeni baricade, împiedicându-i pe naziști să le distrugă orașul, purtară trupul profesorului până în cancelarie. Întins pe masa prelungă,acoperită cu postav, cu servieta peticită sub cap, respira greu.

- Rezistați până vine doctorul, îi șopti unul dintre oameni, un bărbat cu barbă țepoasă, austeră. Au intrat soldații noștri în oraș...Trebuie să rezistați împreună cu noi...Mă auziți domnule profesor ?

Iar profesorul meu de științe naturale, poate fără să le mai audă vorbele, îi privea, ori poate se întreba de ce-s ochii aceia atât de măriți; spaimă ? admirație ?

A mai trăit o săptămână, chinuindu-se să reziste, să ne bucure pe toți și să se bucure cu noi.

În săptămâna aceea am înțeles în sfârșit de unde venea la noi atracția pentru profesorul de științe naturale și ce însemna acel ceva care ne apropiase sufletește de Dan Grigore: iubirea. Iubirea pentru tot ce înseamnă viață.

Tot în ultimele zile am descoperit și ierbarul, și insectarul, clasate, împachetate.

L-am îngropat în curtea școlii, sub fereastra clasei în care învață astăzi băiatul meu. Apoi, în scoarța ciuruită a bradului dinaintea căruia căzuse țapinarul, au început să apară pungi mari, de rășină, cicatricele arborelui. După un an cetina din vârf s-a înroșit, de parcă bradul ar fi tras prin rădăcini tot sângele care stropise cândva pământul. Dezgolit încet, încet, arborele și-a păstrat doar trunchiul: neted, spălat de ploi, împietrit de vânt ca o lespede bună de pus la căpătâiul eroilor.

Bradul - el, bradul ucis - ne-a dat ideea: să-i așezăm alături pe profesor și țapinar...Doi eroi obișnuiți, într-o curte obișnuită, de școală, în care larma și locurile și-au regăsit copiii...Am mutat și bradul ucis: fără cetină, spălat de ploi, împietrit de vânt. În felul acesta copiii noștri se joacă, râd, învață, dar țin minte. Tăcuți, ei aduc - iarnă, vară, - flori pe care le presară pe modestul mormânt. De unde au aflat elevii cât de nelipsite erau pentru ei florile, adevărul, viața ?Mai mult ca sigur că povestea trece an de an, din gură în gură. Așa cum trece din generație în generație, tot ce e mai de preț în experiența omenirii.

Bradului i se spune „Bradul ucis”.

sâmbătă, 28 decembrie 2013

O ÎNDUIOȘĂTOARE POVESTIRE - BRADUL UCIS de Mihai Stoian (Partea I)

În curtea școlii, sub fereastra clasei în care învață băiatul meu, se află mormântul fostului meu profesor de științele naturii. Iarna, vara, e acoperit de flori. Îl străjuiește un trunchi ciudat și neted, de brad uscat, fără pic de cetină, spălat de ploi, împietrit de vânt. Copiii aduc florile, tăcuți, de parcă ar ști cât de nelipsite îi erau lui, profesorului meu de științele naturii...Cine să le fi spus ? Poate că povestea trece, an de an, din gură în gură....

Autorul

Botanica o făceam în orele de clasă ale profesorului Dan Grigore. Materia ne captiva. Locuiam la munte, școala era așezată pe un dâmb. Privirea cuprindea ușor orășelul risipit în vale și era destulsă ieși din curte, prin spatele clădirii, ca să te trezești de-a dreptul în inima pădurii,

În bărbatul vârstnic, cu gulerul cămășii mereu răsfrânt, băieții descoperiseră ceva nedeslușit, ceva care îi fîcea să se simtă mai apropiați sufletește de el, deși nimeni n-ar fi știut să spună cu precizie ce anume era acel ceva.

Eram cu toții la vârsta când năzuiam firesc spre eroism, visând să înfruntăm oceanul, furtunile de nisip, să ne înălțăm în văzduh. Purtam o admirație sfioasă oricărei invenții tehnice, cunoșteam mai degrabă mărcile automobilelor decât numele vecinilor de casă, îi divinizam pe cuceritorii Polului, fie ei ai sudului, ori ai nordului.

De aceea și pasiunea elevilor față de profesorul de naturale era uimitoare.

Dan Griore nu avea nimic eroic în purtare. În afara orelor de clasă vorbea puțin și umbla întotdeauna cu două,trei cărți la subsuoară. Citea din mers, pe stradă, din care pricină mersul său căpătase o nuanță comică de care copiii nu prea voiau să țină seama. E drept, lecțiile lui aproape că nu-și mai aflau pereche. Găsea timp, în oră, pentru toate: asculta lecția trecută, ne înfățișa ierbarul ori scheletul omenesc - material didactic adunat în școală de cine știe câte generații de profesori care se succedaseră la catedră - recita poezii, ne spunea povești, legende inspirate de frumusețea plantei ori a arborelui despre care învățam în ora respectivă.

Și - apoi drumurile ! Băteam laolaltă poteci nu numai ca să ne îmbogățim ierbarul școlii, dar dobândisem și noi aceeași pasiune, împletită cu simpla bucurie de-a înfrunta un povârniș, de-a ne spăla cu apă rece la izvor, de-a culege - cu propria mână - fragi și mure.

Da, era tăcut ! În afară de ore nu prea vorbea. În excursie se ferea să-ți încarce mintea cu prea multe explicații. Abia la școală, folosind materialul cules împreună, explica totul pe îndelete...Era limpede că-i făcea mare plăcere să-și vadă elevii zburdând pe pajiște, cocoțându-se în vârful stâncilor, înveselindu-se. Zilele acelea triste de război, cereau măcar copilăriei, să fie, cât de cât, ferită de neliniște, de dureri, de necaz. El știa să nu te piardă din ochi, dar să-ți dea sentimentul că ești liber să faci ce-ți trece prin minte. Rămânea deoparte, gânditor, sprijinit în carabina lui de care nu se despărțea niciodată, fie și-n excursie, iar prezența carabinei nu-l împiedica să zâmbească tăcut, ca și absent.

Poate așa l-au văzut și ultima dată...

Abia după eliberarea orașului s-a aflat povestea.

În orele acelea dinaintea eliberării, când fasciștii se retrăgeau învinși, nu fără a încerca însă să se răzbune pentru întoarcerea armelor împotriva lor (prin distrugerea a tot ce le ieșea în cale), profesorul stătea calm și împacheta cu grijă ierbarul. I se părea nefiresc să se grăbească, fiindcă munca lui de acum era legată de munca a cine știe câte generații deprofesori înaintași. Draperia groasă, din cancelarie, își lua partea ei de lumină și zgpmote. În încăpere se auzea mai ales foșnetul hârtiei de ziar, din care de cu seară fuseseră confecționate pungi încleiate cu pap. El voia ca fiecare floare să-și aibă locul, să fie ocrotită de disperarea războiului. Iar războiul era pretutindeni în jur, până și-n ceea ce făcea el atunci. În ciuda draperiei țepene, bubuituri puternice răzbeau, când și când în cancelarie. Profesorul de naturale știa ce se petrece afară; fiecare bubuitură însemna o clădire dinamitată, azvârlită în aer, o casă de locuit - ca a lui, ori a altora - minată, distrusă de fasciști.

Drumul care urca spre școală era de mult pustiu. Școala de asemenea. Întârzia singur în clădire, dacă nu cumva singur pe toată strada. Iar strada aceea înclinată urma să treacă la rând, dinaintea „plutonului de execuție”. Așa își spunea profesorul meu de naturale: că strada e și ea o ființă nefericită, asemănătoare oricărei ființe pe nedrept sortită morții. De aceea și împacheta ierbarul, de teamă. Pentru el nu se temea: peste un an, doi, tot ar fi urmat să iasă la pensie.

Dar nu-i era dată lui odihna.

Degete uscățive se mișcau atent, delicat. Bubuituri care se apropiau parcă, năvălind în încăpere, nesocoteau draperia, lucrul lui, totul.

La cinci minute - o explozie.

Geamurile jucau în cadrul de lemn. Încă o casă „împușcată” sărise în aer, dinamitată de echipa morții care zăbovea în oraș ca să-l distrugă înainte de retragere. După cum se zvonise, nu erau decât cincizeci de fasciști, dar întăriți cu tanchete (îndărătul cărora își desăvârșeau monstruoasa acțiune de răzbunare, împotrivindu-se patrioților care-i atacau de pretutindeni, încercând să pună capăt distrugerii orașului).

Altă bubuitură - alte cinci minute.

„În colț” gândi. Trecuse și el la rând ? Nu voia, fie ce-o fi, să lase nici o frunză nesalvată. Risipite pe masă: flori presate, frunze, pungi. La masa aceasta prelungită se ținuseră altădată consilii predagogice la care el luase cuvântul, cam rar, străduindu-se însă întotdeauna să-și lămurească lui însuși și celorlalți, sufletul complicat al copiilor.

Foșnind ca niște petale ofilite, pungile răspândeau în jur siguranță, pace (numai în răstimpul dintre bubuituri), încât ți se părea că nimic grav și neomenesc nu se întâmplă (ci doar niște copii nebunatici trag de zor cu pistoalele lor cu dopuri, vrând să bage spaima în toți. De astă dată însă, copiii nebunatici erau înalți, blonzi și purtau pe braț însemne cu capul de mort).

Profesorul îi urmărise de după draperie. Aproape că isprăvise cu ierbarul și deși restul bagajului îl aștepta de mult în cuier, lângă ușă, nu se îndura să părăsească clădirea. Aștepta sosirea unui om căruia se hotărâse să-i încredințeze spre păstrare ierbarul, această părticică din avutul școlii. Îi trimisese vorbă în munte, printr-un cioban care-i aducea din când în când caș, urdă, să coboare cât mai repede în oraș, ca să ascundă apoi sus, la gura de exploatare forestieră, unde lucra, materialul didactic...Pe urmă, când lucrurile aveau să se liniștească...Bubuitură. Cinci minute ? Bagajul, pregătit inutil, era compus dintr-o servietă peticită, în care se aflau două, trei cărți de care nu s-ar fi despărțit pentru nimic în lume, un prosop, săpun, peria de dinți, pasta, cârpa de șters pantofii, o batistă de schimb, atât. Sub cuier, rezemată de perete, carabina de vânătoare. Purtată în spinare, arma colindase împreună cu noi împrejurimile orășelului de munte. Veche, cu patul lustruit de trecerea vremii, era unul din puținele lucruri moștenite de Dan Grigore de la tatăl său.

Strânse din umeri, nerăbdător să isprăvească. Împachetă pungile clasate pe ordine și pe familii. Se grăbea să isprăvească, fără să fi hotărât încă dacă părăsește ori nu școala, până la venirea țapinarului căruia îi trimisese vorbă. Oricum, n-ar mai fi fost posibil să iasă pe poartă. Fascinștii minau clădirea din colțul străzii. L-ar fi putut zări și...I se păru nefiresc că tocmai el să fie obligat să iasă prin portița din spatele școlii, deși o mai făcuse în atâtea rânduri, numai că de bună voie, ca să scurteze drumul spre pădure, cu copiii.

Acum ar fi însemnat să coboare scara (nesfârșit de lungă de astă dată), cu servieta într-o mână, pachetele cu ierburi și insectarul în cealaltă, și să se strecoare ca hoții prin curticică, ferindu-se de ochii dușmani care l-ar fi putut împiedica să ajungă în pădure. Gulerul răsfrânt i-ar fi dat aerul tineresc dintotdeauna, iar profesorul s-ar fi pierdut, îndemnatic și îngrijorat, printre copaci.

Trăia cu impresia c-a și ieșit din școală, grăbit ca odinioară, nerăbdător să nimerească poteca vânatului, ori alt drum mai lent dar ferit, bun pentru excursii...Scutură din cap și se așeză pe scaun.

”Știi ce ai de făcut !”

Planul era simplu: nu-și pusese în gând să se ascundă în vreo pivniță; plănuia să rămână în școală, nu atât pentru sine, cât pentru salvarea materialului didactic, care n-avea preț, fiind adunat în decursul anilor de către profesori și elevi, generație de generație. Nădăjduind că omul pe care-l chemase o să apuce să vină la timp, rememora chipul lui de fost eev în clasele mai mici, acum țapinar la gura de exploatare forestieră aflată nu departe de oraș, dar în plin munte. Băiatul acesta, deși nu reușise să sfârșească școala, îi rămăsese apropiat profesorului, de care-l lega o dragoste comună și desăvârșită pentru natură. De fiecare dată, când cobora în oraș, cu toate că acum era un tânăr în lege, țapinarul trăgea o raită fie pe la școală, fie pe-acasă, să-l caute pe profesor. Nu era niciodată cu mâna goală, îi aducea plante, flori care de care mai neașteptate, culese tocmai sus, în munte, unde tânărul muncea la doborâtul pădurii.

Din oraș, bubuitul răzbea - măsurând fiecarecinci minute - și sus, până-n munte, unde țapinarul aflase încă de cu seară rugămintea profesorului. Acum în zori, cobora pe răcoare, sperând să ajungă la vreme jos, și nu bănuia precis ce vrea profesorul de la el, ba poate i s-ar fi părut ridicol ca în seama lui, om care nu isprăvise cinci clase, să cadă grija salvării ierbarului sau a cine știe ce alte materiale didactice. Nădăjduise cândva că florile presate, planșele, școala, îi vor desfăta și lui copilăria întreagă. El crescuse odată cu pădurea și-i cunoștea de mic tainele. Taică-său, bunicu-său, tot neamul său lucrase la pădure ca tăietori, ori țapinari, ori plutași. Nici unul nu devenise altceva. În tot muntele erau bine știuți: oameni harnici, puternici, în stare să doboare brazii și ursul, în luptă deopotrivă de dreaptă.

Învățase să se țină pe picioare, rezemându-se de trunchiuri zgrunțuroase, binevoitoare. De mic dormise într-una din colibele rotunde, joase, risipite pretutindeni pe unde muncesc pădurenii. Împreună cu oamenii se tolănea pe cetina de molid așternută de-a dreptul pe pământ, fără nici un prici. În mijlocul bordeiului pe jumătate scufundat în pământ, ardea liber focul. Dușmănea focul - fiindcă focul era liber - și-l iubea totodată. Mâncare puțină și așteptare lungă, până-n vară, când îi îndestula cât de cât muntele, cu fragi, mure, ciuperci. Băiatul deprinsese de pe-atunci, viața de forestier, tainele naturii și-ale trudei celorlalți, necazul și bărbăția. Îi plăcea încă de pe atunci să deosebească esențele de lemn: înțepătoare, dulcege, amărui. Știa de copil să mânuiască în așa fel țapina cu cioc de oțel încât clintea din loc, cu puteri încă firave, trunchiul uriaș. Și toporul știa să-l mânuiască, și ferăstrăul. Dintre toate însă altceva pusese stăpânire pe inima lui: locomotiva trenulețului de munte. Dacă pleca sau se întorcea de la școală, îi dădea târcoale și nu se lăsa bătut până nu-l lua mecanicul sus, pe mașină. Susținea morțiș că-i poate fi oricum de folos, măcar la întreținerea focului. Târziu, ce-i adevărat, mecanicul se îndupleca. De atunci, până venise vremea ca flăcăiandrul să intre la lucru, ca țapinar, nu se mai dezlipise de locomotivă. După înfățișare era frate gemăn cu mecanicul. În clasă intra mânjit ca un hornar, mirosind a cărbune. Dan Grigore însă nu-l certase niciodată pentru asta, deși înțelegea ca elevii să vină curați la școală. Dar profesorul mai înțelegea ceva: să respecte și pasiunile elevilor săi.

Mai apoi, când țapinarul auzea de sus șuieratul locomotivei, de-acolo de unde el dădea acum drumul la vale buștenilor, trăgea o fugă până-n coasta de munte care îți îngăduia să cuprinzi dintr-o privire trenulețul lung care șerpuia jos, în vale. Cine ar fi zărit atunci ochii tânărului, ar fi înțeles ce e în sufletul său. Visa și ziua, fără somn, să lucreze pe locomotivă; i se răspunsese că are prea puțină școală pentru o mașină complicată; țapina lui e mai simplă. El apucase să isprăvească patru clase primare (profesorul meu de naturale era pe-atunci tânăr învățător) și începuse profesionala, fără să termine nici primul an măcar, din pricina sărăciei. Așa încât se mulțumise cu munca la țapină, simplă și grea.

Războiul venise așa cum vin războaiele, pe neașteptate. Flăcăiandrul crescuse. Avea spre șaptesprezece ani, mustața stufoasă ca o coadă de veveriță și ochii care nu-și găseau parcă un punct de sprijin. Îi plăcea să știe totul, nimic să nu scape privirii sale pătrunzătoare, minții. Oamenii -de-ai stăpânilor - șefi mai mari și mai mici, îi spuneau: „Prea îți bagi nasul în toate, și-n vremuri dintr-astea, mai sănătos e să-ți pui lacăt la gură, să-ți vezi de țapină, de ferăstrău, numai de politică nu !” El continua să stea de vorbă cu oamenii despre una și depsre alta, despre războiul nedrept care se pornise, despre tot greul vieții de pădurean și om care de felul lui trudește pentru alții.

Flăcăul (drept ca bradul) era mai stăruitor decât pârâiașul care sapă stânca; avea un suflet curat - așa cum e cerul de vară - o putere de hotărâre care întrecea tăria pietrii pe care - o călca în picioare.

Când asemeni unei amintiri de demult auzi venind din vale șuieratul trenulețului, se opti. Era pe-o coastă. Plină pantă.

Bubuitură - alte cinci minute.

Fasciștii continuau deci să se împotrivească, încăpățânat și deznădăjduit, soldaților patrioți care apărau orașul ?

Privind în jos, căpătă răspunsul. Vagonetele, încărcate altădată cu bușteni, erau acum înțesate: soldați cu căști sure, posomorâte. „Urmăriți să ajungeți în oraș pe calea asta scurtă, ca să săriți în ajutorul celorlalți...Or fi prinși în capcană ?” O luă la fugă înapoi, către gura de exploatare. Uitase de profesor ? Uitase de ierbar ? Uitase de tot ? Alerga nebunește. Ochii străluceau, mușchii erau înfierbântați. Până la cotitură mai era destul. Iar la cotitură trebuia să fie mult înaintea trenului. Știa ce are de făcut.

( va continua )

miercuri, 25 decembrie 2013

CRĂCIUN FERICIT !

Să cearnă noaptea sfântă de Crăciun, binecuvântări de sănătate și belșug, voioșie și minte ageră pentru tot ce învățați, dragii mei prieteni mititei și ....mai măricei !

duminică, 22 decembrie 2013

ADEVĂRATUL ORĂȘEL AL LUI MOȘ CRĂCIUN - ROVANIEMI / FINLANDA

Cum mai avem foarte puțin până vine Moș Crăciun....(la unii dintre voi poate a venit deja pentru că are mult de colindat și o pornește din vreme ca să aibă timp pentru toți copiii)...haideți să vedem unde locuiește Moș Crăciun, aici pe Pământ.

Trebuie să recunosc că am și o undă de tristețe pentru că sunt unii copii care nu cred că există Moșul și că doar părinții sunt cei care ne cumpără cadouri dar nu-i așa ....
Ce sărbătorim la 25 Decembrie ? Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru, IISUS HRISTOS, fiul lui Dumnezeu, da ? Ce faceți voi când este ziua voastră ? Sigur, nu mereu și nu toți, dar majoritatea dintre voi (și noi , oamenii mari) neservim prietenii cu bomboane, nu-i așa ?

Ei bine, Dumnezeu, carelocuiește în ceruri, serbează ziua Fiului Său făcându-ne daruri așa cum noi am împărți bomboane. Dar pentru că El este în Ceruri și duce grija fiecăruia dintre noi, mari sau mici, oameni sau animale, în marea Sa Înțelepciune s-a gândit ca mai întâi să trimită drept cadou, oamenilor, UN SENTIMENT: IUBIREA - pe care a dat-o oamenilor de la Începuturi dar în această zi, sufletul fiecărui om este mai cald, mai blând, mai plin de iubire, înțelegere și compasiune și simte nevoia să facă daruri.
Toate acestea se întâmplă și pentru că, deși l-a delegat pe Moș Crăciun cu împărțirea darurilor, oricât ar fi Moșul de muncitor, nu reușește să facă față chiar la toți copiii și atunci, sentimentul acela primit în dar de la Dumnezeu.....acționează.....prin toate persoanele care ne iubesc....
Așadar, eu care sunt în vârstă, aș putea să spun cine știe ce trăsnaie dar, de-a lungul vieții, în zilele de Crăciun mi se întâmplă lucruri frumoase care ȘTIU SIGUR că sunt de la DUMNEZEU prin trimisul Său special Moș Crăciun și prin alți trimiși văzuți - aceștia sunt prietenii - și nevăzuți - îngerașul păzitor al fiecăruia dintre noi.
Acum că am stabilit că Moș Crăciun există, trebuie să știți că are și un orășel în care locuiește, aici, pe Pământ și acesta este orășelul ROVANIEMI din FINLANDA.

Pentru cei mai măricei dintre voi, care au învățat la școală și geografie, am pus o hartă și o imagine din satelit a Cercului Arctic - Rovaniemi fiind situat chiar pe acest Cerc Arctic.
Acolo ajung scrisorile (dacă ați pus adresa bine) și poate fi vizitat și iarna și vara.

Iată câteva imagini de acolo:

Visitez le village du Père Noel en Laponie