ARCUL ȘI TOLBA CU SĂGEȚI
de Dumitru Almaș
Pe vremea când Ştefan
cel Mare era copilandru se dusese vestea că undeva, într-o peşteră din
Munţii Neamţului, în mijlocul codrilor numiţi ai Strihanului, s-ar găsi
ascuns din vremuri străvechi un arc cu săgeţi vrăjite.
Arcul acela - se spunea - fusese anume lăsat acolo de un viteaz care-şi găsise adăpost în acea peşteră când fusese împresurat de o întreagă armie de tătari. Iar viteazul nu fusese altul decât acela care întemeiase ţara Moldovei.
În peşteră, agăţate de un stei, se vedeau tolba şi arcul.
Ştefan întinse mâna...
Atunci, dintr-un cotlan, de nu ştiu unde, se auzi un mormăit cumplit. O singură zvâcnire de spaimă îl străpunse pe Ștefan. Numai una... ca fulgerul se răsuci spre fiară. Ridică ghioaga şi lovi... ca trăznetul lovi...
Orb de durere, ursul se prăvăli. În clipa aceea Ştefan prinse în mâna arcul, întinse coarda şi slobozi o săgeată în inima ursului.
După aceea ieşi pe pajistea ruginită de frunzele cu licăr de aramă a toamnei.
Răsuflă din greu după fierbinţeala luptei şi, zâmbind cu mulţumire, încălecă şi plecă pe calea întoarsă.
Ducea tolba cu săgeţi şi arcul.
Arcul despre care se ştie că Stefan cel Mare al Moldovei nu s-a mai despărţit de el pâna la moarte.
Arcul acela - se spunea - fusese anume lăsat acolo de un viteaz care-şi găsise adăpost în acea peşteră când fusese împresurat de o întreagă armie de tătari. Iar viteazul nu fusese altul decât acela care întemeiase ţara Moldovei.
- Atâta se mai ştie,
adăugau bătrânii clătindu-şi bărbile, că numai "flăcăul fără pereche-n
lume", dacă ar putea pune stăpânire pe arc, ar putea să domnească peste
Moldova aşa fel încât nimeni n-ar mai izbuti să-i calce hotarul fără
a-şi primi pedeapsa.
Numai că peştera din
codrii Strihanului a ajuns, urmau ei, în puterea unui urs de o
sălbăticie neînchipuită, care i-a răpus pe toţi cei care s-au apropiat
de acele locuri şi de-atunci nimeni n-a mai avut curajul să-l înfrunte
pe urs.
- Ba eu aş cuteza, a zis Ștefan aflând aceasta. M-oi duce să găsesc ursul. Să-l dobor şi să dobândesc arcul.
Apoi, cu toate
sfaturile dimpotrivă ale celor din preajmă, băiatul a început să se
pregătească. Apucă ghioaga cea mai tare, încălecă pe cel mai iute. Puse
câteva merinde într-o desagă şi porni.
Urcă spre Munţii Neamţului, spre pădurea Strihanului şi, după o cale lungă, ajunse la peşteră şi legă calul de un trunchi.
Ştefan întinse mâna...
Atunci, dintr-un cotlan, de nu ştiu unde, se auzi un mormăit cumplit. O singură zvâcnire de spaimă îl străpunse pe Ștefan. Numai una... ca fulgerul se răsuci spre fiară. Ridică ghioaga şi lovi... ca trăznetul lovi...
Orb de durere, ursul se prăvăli. În clipa aceea Ştefan prinse în mâna arcul, întinse coarda şi slobozi o săgeată în inima ursului.
După aceea ieşi pe pajistea ruginită de frunzele cu licăr de aramă a toamnei.
Răsuflă din greu după fierbinţeala luptei şi, zâmbind cu mulţumire, încălecă şi plecă pe calea întoarsă.
Ducea tolba cu săgeţi şi arcul.
Arcul despre care se ştie că Stefan cel Mare al Moldovei nu s-a mai despărţit de el pâna la moarte.
