GREIERUL ȘI FURNICA
Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnica
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-l ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.
Furnica l-a ascultat,
Dar așa l-a întrebat:
- "Vara, când eu adunam,
Tu ce făceai ?" - "Eu cântam
În petrecere cu toți."
- "Ai cântat ? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine."
CALUL ȘI MĂGARUL
Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal și un măgar.
Din întâmplare el găsește o harșa,
Cusută, tot din fir și în mărgăritari.
Harșaoa, precum știu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumusețare.
Păstorul însă-a socotit
Cum calul e destul de fire-mpodobit
Și a găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,
Să puie pe măgar harșaoa delicată.
Dar a ieșit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Și nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harșe în bahna a intrat:
S-a tăvălit, s-a răcorit
Și chiar ca un măgar de glod plin a ieșit.
Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul a greșit;
Iar el o da la întâmplare.
Eu însă socotesc: căci calul, deși are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, și cum s-a ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.
RACUL, BROASCA ȘI ȘTIUCA
Racu, broasca și o știucă
Într-o zi s-au apucat,
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Și la el toți se înhamă:
Trag, întind, dar ieu de samă
Că sacu sta neclintit,
Căci se trage neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Știuca foarte se izbea
Și nimic nu isprăvea.
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a rămas.
Așa-i și la omenire,
Când în obștii nu-i unire;
Nici o treabă nu se face
Cu izbândă și cu pace.
ADEVĂRUL SAU COCOȘUL
DE LA MOARĂ
Cocoșul, știați prea bine, că are însușire
De a ne da de știre
Prefacerile zilei ș-a timpului schimbari.
El, făr-a se supune
La reguli și cercări,
Când adevărul spune,
E ca un fabulist;
Iar când arată timpul e cam naturalist.
Știu dar că la o moară, cocoșul prin cântare
Morarului da veste la vreme de mâncare.
Însă-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind,
Și unda zgomotoasă, în roți cu-a sa iuțime
Izbea din înălțime
În aer spumegând,
Morarul simtea foame. Deci iese el din moara
Și vede cum cocoșul, sărind pe-o grindișoară,
În pene se umfla,
Din gât se încorda,
Și-apoi, căscându-și pliscul, se pare că și cântă:
Îns-a lui cântare, de vuiet mistuită,
Era neauzită.
Morarul trist se duse în moară, așteptând
S-audă mai degrabă cocoșul său cântând.
Așteaptă, măi morare,
C-așa-i și-n lumea mare:
Când relele năravuri vuiesc neîncetat,
Atunce adevărul nu este ascultat.
FLORILE
La niște case mari, în oale prea bogate,
Sta falnic la ferești,
Pe lângă flori firești,
Și cele prelucrate
De mâini omenești.
Dar iată, nori s-adună,
Cu fulgere lucind,
Și tunetul răsună
De ploaie prevestind;
Iar floricelele acele iscusite
Indreaptă către zei
Smerita rugăminte:
Ca să oprescă ei,
Cu un cuvânt din ceri,
A ploaiei neplăceri;
Dar rugămintea lor a fost zădărnicită
Și ploaie ce pornită
De un recoare vânt
Se varsă pe pământ,
Potoale sfera grea,
Verdeața înnoiește
Și fire după ea
Se pare că zâmbește.
Atunci și florile acele naturale
Se dezvelesc frumos,
Din sânurile sale
Dau desfătat miros;
Iar florile de fir, mătăsi și catife,
Ce ruge înalța când ploaie să ive,
De frumusețea lor lipsite și pătate,
Au fost de pe ferești afară lepădate.
Talentului firesc de critică nu-i pasă,
Ea nu întuneca a lui gândiri frumoasă;
Și numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.
GÂȘTELE
Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg,
Și drept să zic:
În cârdul gâștelor, spre bună îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranu nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Așa striga:
- "A ! Ce necaz, ce osândire !
Asupra gâștelor ce crudă prigonire !
Privește, un țăran cum bate joc de noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte,
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit,
Ce Capitoliu din Rom' a izbăvit !
Romanii, mulțumiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare."
- " Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slava să aveți ?"
A zis acel drumeț.
- "Strămoșii noștri..." - "Știu,
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume ?"
- "Nimica, însa noi ...
- "Că numai de fripturi voi
Sunteți și bune.
Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face."
Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se întărâte.
