Era odată ca niciodată un bătrân, bătrân cu părul şi barba albe ca întâia zăpadă. Şi el se numea Sihastrul.
Ei bine, acest bătrân era încă în putere şi îşi dorea foarte mult să zidească o mânăstire pe ruinele alteia vechi, una frumoasă, cum alta nu era pe lume. Oricât era el de dornic, însă, şi oricât de mult se ruga el lui Dumnezeu, avea nevoie de ajutorul altora pentru a putea realiza măreaţa construcţie. În gândul lui, vedea mânăstirea ridicată, albă, cu cruce strălucind de departe..., cu icoane pictate şi aurite..., şi de fiecare dată când se gândea aşa, lacrimi mari îi curgeau pe barbă, iar mâinile i se împreunau în rugăciune mută.
S-a chinuit Sihastrul mult timp să facă rost de materiale de construcţie, necesare chiar şi în poveşti.
Câţiva oameni l-au ajutat, cât au putut. Baza mânăstirii s-a pus.
Însă, mai pe urmă... trebuia şi mai mult, şi mai din greu. Se zbuciuma Sihastrul şi se ruga la Maica Domnului şi la toţi Sfinţii din cer, să îl ajute pe mai departe. Cu privirea deschisă spre viitor, vedea aievea cum vin credincioşii să se închine în preafrumoasa mânăstire, şi cum se întorc la casele lor cu pace şi cu gânduri curăţite. Şi alte lacrimi îi curgeau bunului bătrân.
Până într-o noapte, când, cum adormise el obosit, după munca de peste zi, i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a spus:
- E timpul să nu mai plângi, cucernice bătrân. Şi e vremea ca mânăstirea pe care o doreşte sufletul tău să se ridice, altfel decât celelalte de pe pământ. Va fi o mânăstire înălţată din lacrimi şi rugăciune. De aceea, nu te mira de tot ce va urma, ci mulţumeşte lui Dumnezeu pentru dorinţa bună pe care ţi-a sădit-o în cuget.
Acestea zicând, Maica Domnului a dispărut, iar bătrânul a tresărit şi s-a trezit din vis, cu inima plină de bucurie.
De a doua zi, pereţii mânăstirii au început să se ridice singuri. Se părea că zidari nevăzuţi, mulţi şi pricepuţi, îşi unesc forţele şi muncesc acolo. Plin de uimire, bătrânul asista la minune. În scurt timp, mânăstirea fu gata, după care, ea începu a se picta singură, pe pereţii interiori, iar pe dinafară rămase albă-albă.
Sosi şi ziua când totul fu gata, gata, gata !
O altă minune, ca din poveşti, se întâmplă atunci: mulţime de credincioşi veniră la închinare de peste tot, la sfânta mânăstire, cu flori. Bucuria Sihastrului nu mai avea margini.
Intră şi el, tăcut, în biserica mânăstirii, şi sub candelele aprinse la icoana Maicii Domnului, el mulţumi din suflet pentru darul ales făcut de Ceruri lumii.
Şi aşa fu construită mânăstirea din poveste, alta ca ea nu mai este !
