POEZII

DE CE E MAREA SĂRATĂ ?


Tu nu ştii ?
 A fost odată  
O sirenă-nlăcrimată
 Ce plângea sub luna clară,
 Tristă-n fiecare seară. 
  Şi, de-atâtea lacrimi, iată:
  Marea s-a făcut sărată  
Şi nu-i bună la mâncare !  
Este ora de culcare !

Tată, am ceva să-ţi spun,
Chiar de nu-i un lucru bun !
Marea merge să se culce ?
Până mâine, va fi dulce !
Că în valuri, supărat,
Trei bomboane-am aruncat !

CIFRA OPT


Suntem mici, ca doi pitici
 Colăcei pentru furnici 
  Numai buni de pus la copt...
 Noi formăm chiar cifra opt!

Rotunjori şi bucălaţi,
Suntem fraţi, mereu legaţi;
Unul pe-altul ne urmăm,
Cifra opt să o formăm...

ABECEDARUL

I-o cetate luminată,
Stă cu poarta descuiată,
Dar în el nu pot păşi
Decât cei ce ştiu citi.

Are foi, dar sunt opace,
Gură n-are, dar nu tace...
Povestiri ar spune multe
Cui ar vrea să le asculte...

Are foi şi nu e pom,
Ne-a-nvăţat ca şi un om,
Şi cu cât îl îndrăgim,
Tot mai mult îl folosim.

Ne dezvăluie poveşti,
Nu poţi să nu îl iubeşti...

LUPTĂTORII

   de  Elia David



Amândoi, cocoşi. Frumoooşi ! Ce s-ar mai îmbrăţişa !

Căci, de când aşa vru soarta,
Să-i despartă numai poarta,
Tot îi râcâie ceva.

Doi penaţi înfuriaţi -
Nici de-ar fi să fie fraţi
N-ar avea de împărţit
Câte-au ei.

Unul, smolit,
Cu reflex verde-albăstrui,
Altul alb,
De parc-a nins
Doar pe aripile lui.

Şi să-i vezi, cu creste roşii,
Cum fac zilnic
Pe cocoşii.

Na, că azi au prins momentul:

Albul scormonea de zor
Pe tăpşan, înconjurat
De găini, când dumnealor
Prinseră-a se da-ntr-o parte,
Speriate ca de moarte.

Fără însă a fugi.
Păi, altfel, cum ar privi?

Şi ce mai încăierare !

La întâia scăpărare
De mânie -
Piept în piept.

Unul, mai ceva ca altul,
De viteaz şi înţelept !

Apoi s-au luat în gheare,
Strălucind, pe drept cuvânt,
Până-ajunseră-amândoi,
Numai sânge,
La pământ.

Clocotind, se năpustiră
Iar - e cel din urmă salt.

Vai de pliscurile-nfipte
Unu-n carnea
Celuilalt.

Au...căzut.

Dar nu e bai.

Fiecare de-un alai
De găini omagiat,
O privire-şi mai aruncă,
Ce înseamnă:

Pe-altădat' !

SĂRĂCUȚUL

  de  Elia David

Zboară el din floare-n floare ?
Zboară. A găsit prilejul !
L-a luat, minune mare,
În excursie, vârtejul.

În bagaj, hârtii şi pene,
Frunze verzi, proaspăt strivite
De-un bocanc, nişte antene
De lăcustă, paradite
Şi te miri ce-a mai aflat
Inutil, când s-a iscat,
Din senin, vârtejul...

Care
Şi-a mai şi cerut iertare
Că-s atâtea serpentine,
Încat, sincer, dacă-i vine
Să vomite, el îl lasă
Pe-un acoperiş de casă.

Mă rog,
Nu s-a nimerit
Cum a zis, l-a cam trântit.

Şi nu unde l-a rugat,
Ci pe-o uliţă, în sat.

Iar nu singur şi ferit,
Ci-ntre doi, ce s-au ciocnit,
Ţanţoşi, prima oară-n an:
Un cucoş şi un curcan.

Cum o fi scăpat şi-acuş
Bietul nostru cărăbuş
Nu se ştie, dar mai rău
N-are ce să fie,
Zău !

Numai că, ce să îţi spun,
Dintr-o curte, un păun
Se ivi,-l dădu pe spate,
Îl privi şi...
Nu se poate,

Făcu iute calea-ntoarsă.

Asta, da,
Grozavă farsă !

De acuma cărăbuşul
Nu mai stă o clipă-n loc.
Îşi ia zborul... Spre ghiduşul
Pui de sturz... Avu noroc
Să-ntâlnească arătare
Ca şi el,
Un cioc mai mare.

Tare dragă-i e făptura
Asta... Ce deschide gura...

Şi-l înhaţă !

Tocmai când
Vrabia, trei pui, în rând,
Aşeza pe-un gard,
Isteaţă,

Pentru-o lecţie de viaţă !