Dorința oamenilor de a comunica la mare distanță a fost un vis încă de la începuturile istoriei. Iar pe măsură ce omenirea a progresat, și mijloacele de comunicare au evoluat continuu: de la rotocoalele de fum ale indienilor, la gorniștii secolului XIX; de la sunetele de tobă din jungla africană, la scrisori trimise prin porumbei voiajori. Iar cel mai mare pas către sistemul modern de comunicații a fost făcut cu un secol înainte de a exista internetul: in 1876.
Telefonul, una dintre cele mai importante invenții
ale omenirii, a apărut în urma cu peste 130 de ani, iscând un adevărat
scadal, legat de brevetarea sa.
Astfel, Alexander Graham
Bell a rămas în istorie ca inventator al telefonului (la vârsta de 29 de ani),
iar Elisha Gray a fost - absolut pe nedrept - complet uitat.
Până în
anii 1990, când au apărut “mobilele” și “celularele”, clasicul telefon nu s-a
schimbat în mod esențial de la inventarea sa. Adică, a rămas același aparat, cu
un transmițător și un receptor, cu care se pot face convorbiri la distanță, prin
intermediul undelor electromagnetice, propagate de-a lungul unor fire. Acum pare
simplu, dar înainte ca Bell să gândească și să pună în practică toate acestea, a
vorbi și a te auzi cu un alt om, aflat la mii de kilometri, părea doar un vis
frumos.
Cum a reușit, totuși, să îl transforme în realitate inventatorul
american de origine scoțiană ?
Alexander Graham Bell și-a concentrat studiile
asupra perfecționării
telegrafului, aparat care deja exista și care era folosit pentru
transmiterea la
distanță a unor semnale (corespunzătoare cifrelor și literelor), tot cu
ajutorul
undelor electromagnetice. Era vorba despre celebrul cod Morse, prin care
fiecărei cifre și fiecărei litere ii era atribuită o combinație unică de
linii și (sau) puncte. Dezavantajele erau mari: atât cei care
trimiteau, dar și cei
care primeau mesajele erau nevoiți să știe codul Morse și nu putea fi
trimis și
primit decât un singur mesaj în același interval de timp. În plus, era
imposibil
să îi auzi vocea celui care dorea să iți comunice astfel ceva. Bell a
pornit de
la o observație relativ simplă: vorbirea se rezuma - din punct de vedere
fizic -
la sunete. Iar sunetele sunt, de fapt, niște vibrații ale particulelor
unui
mediu elastic, care pot fi înregistrate de ureche. Adică, de timpane -
acele
membrane elastice care transmit, prin vibrații, undele sonore la urechea
internă.
Și atunci, Bell s-a gândit cum să “transporte” sunetul din gura
celui care vorbește în urechea celui care ascultă, peste mări și țări. Pentru
aceasta, a dotat aparatul cu un microfon (care transforma vibrațiile sonore în
oscilații electrice) și cu un receptor (în care ajung - prin intermediul firelor
- acele oscilații electrice, fiind transformate, înapoi, în vibrații sonore -
absolut identice cu mesajul transmis). Mai simplu: vocea vorbitorului face ca
diafragma microfonului să vibreze, iar acesta transformă vibrația în oscilație
electrică. Această oscilație pornește pe fir, ca și curentul electric, ajungând
aproape instantaneu la receptorul celui care ascultă și face să vibreze
diafragma acestuia. Iar sunetul produs de vibrația diafragmei receptorului este
absolut identic cu cel emis de vorbitor.
La început, telefonul inventat
de Bell avea microfonul și receptorul complet separate, primul trebuind
să fie ținut cu o mână în dreptul gurii, iar celălalt - cu cealaltă
mână, în dreptul
uneia dintre urechi.
Prima
convorbire telefonica demonstrativa a avut loc pe 10 martie 1876, în
orașul
american Boston (port la Oceanul Atlantic), capitala statului
Massachusetts. La
un capăt al firului: Alexander Graham Bell. La celalalt capăt, într-o
cameră învecinată: Thomas Watson, asistentul inventatorului. Când
legătura a fost
stabilită, Bell a rostit celebrele cuvinte care au rămas în istorie ca
primele
fraze comunicate într-o convorbire telefonică:
“Mister Watson, come here! I want
to see you!” (Domnule Watson, vino aici! Vreau sa ne vedem!).
Vestea
inventării telefonului s-a răspandit rapid în toată America, a traversat apoi
Atlanticul și a înfierbântat întreaga Europă. Toata lumea și-ar fi dorit un
astfel de aparat ! Cei mai înstăriți l-au putut obține în foarte scurt timp, dar
abia după o sută de ani a devenit un aparat aproape nelipsit din locuințele și
birourile noastre. În acești peste o sută de ani, invenției lui Bell i-au fost
aduse o mulțime de îmbunătățiri (nici una dintre acestea nu diminuează meritele
“părintelui telefonului”). Microfonul și receptorul sunt acum în aceeași piesă.
Numerele nu se mai formează prin rotirea unui disc, ci apăsând tastele cu cifre.
Chiar și telefoanele fixe pot avea o stație care nu este legată prin fir de
aparatul propriu-zis (numit “cordless”, adică fără fir), oferindu-i
utilizatorului posibilitatea de a se deplasa prin locuință în timp ce vorbește.
Firele obișnuite au fost înlocuite cu fibre optice, mult mai performante în privința calității și a vitezei transmiterii datelor. Și totul a culminat cu telefonia mobilă, în care firele și cablurile au dispărut complet, oscilațiile fiind acum transmise direct prin aer - cu ajutorul unor antene foarte puternice, iar recepționarea sau retransmisia acestora se realizează prin intermediul mai multor relee. Telefoanele mobile au o memorie in care se pot stoca sute de numere, afișează numărul sau chiar numele apelantului, iar unele dintre ele au dotări cu totul speciale: aparat de radio, modem sau camera foto (și chiar video !).
Dar
oamenii își doresc tot
timpul mai mult și mai bine. Și nu se mai mulțumesc doar să se audă la
distanță.
Ei și-au dorit să se și vadă în timp ce vorbesc. Iar marii producători
nu au întârziat să le pună la dispoziție video-telefonul ! Un aparat de
ultimă
generație, dotat cu boxe și monitor, cu ajutorul căruia conversația
poate avea
loc ca și când cei care vorbesc ar fi față în față. Să se fi gândit
Alexander
Graham Bell la toate acestea ? Și oare ce va mai urma ?
|
