Trăia
odată, demult de tot, o mătușică bătrână-bătrână care-și ducea traiul
tocmai în creierii munților, într-un loc necălcat de picior omenesc.
Ș-avea ea un bordei și un cârd de gâște, iar locul acela pustiu în care
trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.
Bătrânica însă nu ședea numai acasă, ci în fiecare dimineață își lua cârja și-o pornea, șontâc-șontâc, în pădure. Acolo, in padure, se apuca sa facă o mulțime de treburi, cum nu te-ai fi așteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâște, culegea poame sălbatice și, încărcată cu toată această povară, o pornea incetișor spre casă.
Cine ar fi văzut-o încărcată așa și-ar fi putut zice în sinea lui c-o să cadă, doborâtă de greutate, dar bătrânica era zdravănă și ajungea in fiecare zi cu bine acasă. Și dacă se întâmpla să se întâlnească cu vreun drumeț, îi spunea cu blândețe în glas:
- Bună ziua, cumetre dragă, frumoasă vreme mai e astăzi! Da' ce te uiți așa? Te miri cum de pot căra-n spate atâta iarbă ? Oare nu-i dat fiecăruia să-și poarte povara-n spinare ?
Vezi însă că oamenilor nu le făcea plăcere s-o întâlnească și se fereau din calea ei, făcând un ocol. Și dacă se întâmpla ca vreun gospodar să treacă cu feciorul lui pe lângă dânsa, odată îl vedeai că-i șoptește băiatului la ureche:
- Ferește-te de baba asta, ai grija, că-i o vrăjitoare tare vicleană !
Într-o dimineață se întâmplă să treacă prin acea pădure un flăcău tare frumușel. Și-n timp ce mergea el așa, soarele strălucea în înalt, păsările cântau pe întrecute, ș-un vânticel răcoros adia prin frunziș.
S-ar spune că întreaga fire era la fel ca și drumețul, plină de bucurie și de voioșie. În drumul lui, feciorul nu întâlnise picior de om când, deodată, numai ce-o văzu pe bătrână stând în genunchi și cosind iarba. Pesemne că venise cam de multișor acolo, că șorțul îi era plin cu iarbă, iar alături mai avea două coșuri cu mere și pere pădurețe.
- Bine, mătușică, da' cum poți să cari toate astea singură ? se miră flăcăul.
- Trebuie să le car, voinice dragă, răspunse ea. Odraslele de bogătași n-au de ce să se ostenească așa, da' eu n-am încotro! Că țăranul are o vorbă înțeleaptă: "Nu te uita înapoi că ți s-a strâmbat spinarea, că degeaba, te uiți !" Și văzându-l că se oprește, bătrânica adăugă: N-ai vrea să mă ajuți ? Ai încă spinarea dreaptă cum e bradul și picioarele zdravene, așa că n-are să-ți fie greu. Și nu te teme, că coliba mi-e tare aproape, colo, în dosul muntelui. Nu-ți trebuie mult ca să ajungi la ea...
Flăcăului i se făcu milă de bătrânică și-i spuse:
- Bine, mătușică, o să-ți duc eu povara ! Nu-i vorba că-s fiu de nobil, da' uite c-o să-ți arăt că știu să car la fel de bine ca și țăranii...
- Dacă te încumeți să-ncerci, atunci încearcă ! - spuse bătrânica. Da' să știi că vreo oră de drum tot o să ai de făcut. Da' ce importanță are asta pentru un voinic ca tine ! Și să nu uiți că trebuie să cari și coșurile alea două, cu mere și cu pere...
Când auzi că-i vorba de-o oră de mers, flăcăul șovăi oleacă, dar bătrânica nu-i mai dădu drumul, ci-i și puse în spinare legătura cu iarbă și-n fiecare mână câte un coș.
- Vezi ce ușor e ? zise ea.
- Ba nu e ușor deloc ! răspunse flăcăul.
Și se strâmbă de durere, că legătura era grea de parcă ar fi avut în ea numai bolovani, iar merele și perele atârnau ca plumbul.
- Of, nu mai pot să suflu ! se tângui el.
Flăcăul vru să-și dea jos povara, dar bătrânica nici nu vru să audă de așa ceva.
- Ia te uită, zise ea batjocoritoare, domnișorul nu vrea să care ceea ce eu, o femeie bătrână, am cărat de atâtea ori! Să te lauzi văd că știi, da' când vine vorba de treabă serioasă, vrei să dai bir cu fugiții, hai ? Ei, domnișorule, cu mine nu-ți merge! Ce mai stai pe gânduri ? Întinde-o la drum, că nu-ți ia nimeni legătura din spinare !
Cât timp a fost drumul drept, flăcăul a purtat povara in spate destul de bine, dar când au început să urce muntele și pietrișul li se rostogolea sub picioare la tot pasul, de parcă ar fi fost însuflețit, puterile nu-l mai ajutară. Sudoarea îi curgea gârlă pe frunte și i se scurgea pe spinare în broboane când calde, când reci.
- Mătușică, mă simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasă-mă să mă odihnesc un pic, că de nu, am să cad din picioare !
- Nici prin gând nu-mi trece! spuse bătrânica. Când om ajunge acasă, o să te odihnești cât ai să poftești, da' acum pornește-o la drum !
- Mătușă, îmi pare că te cam întreci cu gluma ! zise feciorul de viță aleasă. Și, mâniat la culme, vru să zvârle din spinare povara. Dar oricât se suci și se răsuci, nu putu să scape de ea...
În acest timp, bătrâna chicotea și țopăia, plină de voioșie:
- Nu te mânia, dragă domnișorule, că te-ai roșit la față ca o creastă de cocoș !Și nu mai fi nici nerăbdător ! Poartă-n spinare legăturica și când om ajunge acasă, o să-ți dau și un bacșiș pe cinste !
Acum, flăcăul n-avea de ales și fu nevoit să se supună. Și, târâș-grăpiș, o luă pe urma bătrânei, văicărindu-se la tot pasul. Între timp, bătrânica părea că devine tot mai sprintenă, iar povara flăcăului se făcea tot mai grea. Și deodată, când flăcăul nici nu se aștepta, baba făcu un salt și, țuști!, sări pe legătura de fân și se cocoță în vârful ei. Ei, dragilor, cât era de sfrijită, atârna mai greu decât cea mai voinică femeie !
Flăcăului începură să-i tremure genunchii de-atâta greutate, dar nu era chip să se oprească nici măcar cât să-și tragă sufletul... De îndată ce-l vedea că se oprește, bătrânica îl și lovea peste picioare c-o joardă sau cu un mănunchi de urzici. Urcă el muntele ca vai de el, și tocmai când simțea că-i sleit de oboseală și c-o să pice jos, ajunse, în sfârșit, la coliba bătrânei.
Când o zăriră pe bătrână, un cârd de gâște își desfăcură aripile și, întinzându-și gâturile, alergară s-o întâmpine, gâgâind de zor. În urma lor, c-o nuielușă în mână, venea o cumătră mai în vârstă, înaltă și lată-n spate, cu o față urâtă ca moartea.
- Mamă, îi spuse ea bătrânei, nu cumva ai pățit ceva de-ai întârziat atât de mult ?
- N-am pățit nimic, fetița mea, răspunse bătrâna. Dimpotrivă, domnul asta a fost atât de binevoitor și mi-a dus povara. Și, închipuie-ți, când m-am simțit obosită, m-a luat și pe mine-n cârcă! Și așa s-a făcut că drumul nu mi s-a părut lung deloc, și-am fost veseli, și-am glumit tot timpul.
Când își termină vorbele, bătrâna se dădu jos din spinarea flăcăului. Apoi îi luă și legătura din spate, și coșurile din mâini și, privindu-l foarte prietenos, îi spuse:
- Acum, așază-te pe banca asta din fața ușii și odihnește-te. Ți-ai meritat pe deplin răsplata și n-o să întârzii să ți-o dau. Apoi grăi către păzitoarea gâștelor: Du-te în casă, fata mea, că nu se cade să rămâi singură cu un tânăr ! La urma urmelor, de ce să pui untdelemn peste foc? Mai știi că nu se îndrăgostește de tine ?
Flăcăul luă seama la vorbele bătrânei, dar nu știu dacă să plângă sau să râdă. "Așa comoară, își spuse el în sinea lui, chiar de-ar fi mai tânără cu vreo treizeci de anișori și tot nu mi-ar mișca inima !"
În acest timp, bătrâna își alintă și-și mângâia gâștele de parcă ar fi fost copiii ei. Apoi, o chemă pe fiică-sa și intrară-n casă. Flăcăul se întinse pe bancă, la umbra unui măr sălbatic, și se uită în jur. Aerul era blând și molcom și cât vedeai cu ochii se întindea o pajiște verde, plină cu ghiocei, cimbrișor sălbatic și zeci și zeci de alte soiuri de flori. Prin mijlocul grădinii curgea un pârâu limpede precum cleștarul, în care se răsfrângeau razele soarelui, și pe undele lui se preumblau în sus și-n jos gâștele albe.
"E foarte plăcut pe aici, se gândi el, da' sunt atât de trudit, că de-abia îmi țin ochii deschiși! N-ar fi rău de-aș ațipi un pic... Numai de n-ar veni un vânt să-mi spulbere picioarele, că le simt moi și ușoare ca iasca !"
Apoi, închise ochii și adormi. Dormi el un pic și numai ce veni bătrâna să-l trezească. Și, zgâlțâindu-l, îi spuse:
- Scoală-te, că aici nu mai poți rămâne ! Recunosc că te-am făcut să-ți scoți oleacă sufletul pe urcușul acela, dar viața nu ți-ai pierdut-o. Iar acum am să-ți dau răsplata. De bani sau de bunuri știu că n-ai nevoie, așa că o să-ți dăruiesc cu totul altceva.
Și zicând aceasta, îi întinse un sipețel făurit dintr-un singur smarald.
- Păstrează-l bine, adăuga ea, că o să-ți aducă mult noroc !
Flăcăul sari în sus de bucurie și se simți iarăși în puteri și plin de voie bună. Și după ce-i mulțumi bătrânei pentru dar, o porni la drum, fără ca măcar să arunce o privire către fata babei. Merse el ce merse, cale lungă, nu glumă, și-n urechi tot îi mai venea din depărtare gâgâitul vesel al gâștelor.
Flăcăul fu nevoit să rătăcească vreme de trei zile prin afundul acelui codru și-n cele din urmă găsi un drumeag care-l scoase afară din pădure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, și ajunse într-o cetate mare. Și cum nu cunoștea pe nimeni, îl duseră în palatul împărătesc, să se înfățișeze măriilor-lor. Și așa se făcu de intră el în sala tronului, unde împăratul și împărăteasa ședeau pe jilțurile domnești, înconjurați de curteni. Flăcăul înaintă până-n fața tronului și, lăsându-se pe un genunchi, scoase din buzunar sipețelul de smarald și-l depuse la picioarele împărătesei. Maria-sa îl rugă să se ridice, iar el îi întinse sipețelul.
Cum îl deschise și privi în el, împărăteasa se prăbuși la pământ, fără simțire. Dacă văzu măria-sa una ca asta, pe data porunci ca flăcăul să fie dus în temniță. Dar chiar în aceeași clipă împărăteasa deschise iarăși ochii și strigă să i se dea drumul, că n-are nici o vină. Apoi, porunci ca toată lumea să iasă afară, fiindcă are o vorbă de taină cu flăcăul.
De îndată ce împărăteasa fu numai cu el, începu să plângă amarnic și-i spuse:
- La ce bun toate onorurile și strălucirea care mă înconjoară, dacă-n fiecare dimineață mă trezesc cu inima grea și plină de durere! Am avut trei fiice, iar cea mai tânăra era atât de frumoasă, că toată lumea o privea ca pe o minune nemaivăzută. Era albă ca zăpada, roșie ca mărul pârguit, iar parul îi strălucea ca razele de soare. Când se întâmpla să plângă, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai mărgăritare și nestemate. Și ce crezi, când împlini fata cincisprezece ani, împăratul trimise să le cheme pe tustrele fetele să se înfățișeze măriei-sale, de față cu toată curtea. Ar fi trebuit să fii acolo, ca să fi văzut ce ochi au căscat cu toții când a intrat cea mai tânără: părea c-a răsărit soarele ! Și împăratul grăi:
- Fiicele mele, nu știu când îmi va suna ceasul din urmă și de aia vreau să hotărăsc astăzi ce o să primească fiecare dintre voi după moartea mea ! Știu că toate mă iubiți, dar aceleia care mă iubește cel mai mult i se cuveni, pe drept, partea cea mai însemnată a împărăției.
Atunci fiecare dintre fete îi spuse că ea îl iubește cel mai mult.
- Prea vă pripiți cu răspunsul ! grai împăratul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rând, să-mi spună cum mă iubește ? După asta o să-mi dau seama singur care dintre voi nutrește față de mine cele mai alese sentimente.
Și atunci spuse fata cea mare:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zahărul cel mai dulce !
Iar a doua zise așa:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasă !
Vezi însă că mezina tăcea chitic.
Atunci măria-sa o întrebă:
- Da' tu, copila mea dragă, ia spune-mi: cât de mult mă iubești ?
- Nu știu! răspunse fata. Dragostea ce ți-o port n-o pot asemui cu vreun lucru !
Dar împăratul nu se mulțumi cu răspunsul domniței, ci stărui ca fata să-i arate negreșit cât de mult îl iubea. Și-ntr-un sfârșit, ea spuse:
- Oricât de bună ar fi o mâncare, de nu-i sărată, nu-mi face nicio plăcere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, așa cum iubesc sarea-n bucate!"
Când auzi împăratul vorbele fetei, se mânie foarte tare și spuse cu năduf:
- Dacă doar atât mă iubești, cât sarea, apoi tot cu sare îți va fi răsplătită și dragostea !"
Apoi își împărți împărăția între cele două fete mai mari, iar mezinei îi legă de spate un sac plin cu sare, și o alungă de la palat. Doi slujitori fură nevoiți s-o însoțească până-n adâncul unei păduri sălbatice. Ne-am rugat cu toții de măria-sa să se îndure și s-o ierte, dar n-a fost chip să-l îmblânzim.
Nici nu se poate descrie în cuvinte cât a mai plâns fata când a fost obligată să ne părăsească... Și tot drumul l-a presărat cu mărgăritare câte i-au curs șiroaie din ochi.
Puțin după asta, împăratului i-a părut tare rău că și-a pedepsit fiica atât de crâncen, și-a trimis slujitorii s-o caute pe biata copilă în toată pădurea, dar nimeni n-a mai putut s-o găsească. Când mă gândesc c-au sfișiat-o fiarele sălbatice, nu mai știu ce să fac de mâhnire...
Câteodată mă mângâi cu nădejdea că mai e încă-n viață, că s-a aciuat în vreo peșteră sau că a găsit adapost la niscaiva oameni milostivi. Când am deschis sipetelul dumitale de smarald și-am găsit înăuntru un mărgăritar aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ți poți da seama cât de mult mi s-a tulburat inima și mi-a sângerat ! Parcă aș fi văzut-o iarăși în față, vărsând lacrimi amare că trebuie să plece! Spune-mi, cum ai ajuns în stapânirea acestui sipețel ?
Flăcăul de viță aleasă prinse a povesti în ce chip îl primise de la batrâna ce trăia-n codrul de necuprins. Și mai adăugă că baba nu i s-a părut a fi o femeie cumsecade, fiindcă se vedea din toate purtările ei că e o vrăjitoare. Cât despre domniță, nici nu-i fusese dat s-o vadă și nici nu auzise despre ea nimic !
După ce-și termină flăcăul povestirea, împăratul și împărăteasa luară hotărârea să plece spre acel codru și să încerce să vorbească cu bătrâna. În sinea lor gândeau că acolo unde a fost găsit mărgăritarul, vor putea afla vești și despre fiica lor...
Acum, trebuie să vă spun că-n acest timp bătrâna stătea în coliba ei și torcea la roata de tors. Se întunecase de-acum și un vreasc, care abia mocnea în vatră, împrăștia o lumină slabă.
Deodată, de afară se auzi o larmă mare: se întorceau gâștele de la păscut și scoteau gâgâiturile lor răgușite. Puțin după aceea, intră-n casă și fata și-i dădu binețe maică-si. Bătrâna însă de-abia îi răspunse și se mulțumi să dea doar din cap de câteva ori.
Fata se așeză lângă ea și, luându-și roata de tors, începu să răsucească firul atât de sprinten, de parcă ar fi fost în anii fragezi ai tinereții. Stătură ele așa cam vreo două ceasuri bune, fără să scoată vreun cuvânt, și-n timpul ăsta numai cele două roți de tors își vorbeau, îngânându-se...
În cele din urmă, ceva se auzi foșnind pe la fereastra și doi ochi ca para se holbară înăuntru.
Era o bufniță bătrână care strigă de trei ori: "uhu-huu!" Bătrâna ridică privirea de la roata de tors și apoi spuse:
- E timpul, fetițo, să te duci să-ți vezi de treburi !
Auzind-o, fata își lăsă lucrul și ieși afară. Încotro se îndrepta oare ? O luă peste câmp și merse departe, tot mai departe, până când ajunse într-o vale largă. Și într-un sfârșit, se opri la un izvor lângă care se înălțau trei stejari bătrâni.
Între timp, luna ieșise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, și era atâta lumină, că puteai zări și un ac. Și, ce să vezi, odată își scoase fata de pe față pielea cea veștedă și, aplecându-se la izvor, începu să se spele... Când fu gata, muie și pielea în apă și apoi o întinse pe iarbă, să se usuce și să se albească la lumina lunii.
Ei, dragilor, cât de schimbată era acum fata! Așa ceva nu v-a fost vouă dat să vedeți niciciodată! Când lăsă să-i cadă coada de păr cenușiu, odată se revarsă pe umeri un par bălai ca razele de soare. Și era atât de bogat părul acesta nou, că o învălui toată, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, strălucitori ca stelele de pe cer și obrajii trandafirii, ca floarea de măr.
Vezi însă că fata cea frumoasă era tare mâhnită. Și, asezându-se pe marginea fântânii, începu să plângă amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi și se rostogolea printre valurile bogate de păr bălai, până picau la pământ...
Astfel ședea ea acolo, și multă vreme ar fi rămas așa, adâncită-n mâhnirea ei, dacă în ramurile unui copac din apropiere nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Așa o spaimă o cuprinse pe fată că, tremurând ca frunza, o luă la goană spre casă. Se nimeri că tocmai atunci batrâna stătea-n prag și fata vru să-i povestească ceea ce i se întâmplase, dar batrâna râse ușurel și-i spuse prietenos:
- Știu tot, fata mea !
Apoi o duse în odaie și aprinse alt vreasc. Dar nu se mai așeză la roata de tors, ci scoase o mătură și începu să măture preșurile și să frece dușumeaua c-o cârpă.
- Totul trebuie să fie curat ca lacrima și-n cea mai mare ordine! grăi ea către fată.
- Bine, mamă, vru să știe fata, da' de ce începi treaba la o ora așa de târzie ? Ce-ai de gând ?
- Da' ce oră este ? întrebă bătrâna.
- Nu-i încă miezul nopții, răspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.
- Oare nu te-ai gândit, continuă bătrâna, că se îplinesc trei ani de când ai venit la mine? A trecut timpul cât ți-a fost îngăduit să stai aici și de-acum nu mai putem rămâne împreună.
Când o auzi ce spune, fata se înspăimântă grozav și începu să se văicărească:
- Vai, dragă mamă, vrei să mă izgonești ? Unde să mă duc ? Că doar n-am nici patrie, nici prieteni spre care să mă îndrept! Am făcut mereu tot ce mi-ai cerut și niciodată n-ai fost nemulțumită de mine. Nu mă izgoni de-aici !
Vezi însă că bătrâna nu vru să-i dezvăluie fetei ce o aștepta...
- Eu mai ramân aici o vreme, îi spuse ea fetei, da', când o fi să plec, trebuie să las casa curată... Și-acum, nu mă mai bodogăni, că mă încurci la lucru! Iar în privința ta, fii fără nici o grijă, o să găsești un acoperiș sub care să te poți adăposti, și-o să fii mulțumită cu simbria pe care ți-o vor da.
- Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat ! stărui mai departe fata.
- Un singur lucru îți spun: să nu mă mai stingherești de la treabă ! Hai, încetează odată cu întrebările și du-te în odaia ta ! Ia-ți pielea cea veștedă de pe obraz și îmbracă-ți rochia de mătase pe care-o purtai când ai venit aici. Și-apoi rămâi în camera ta și așteaptă până ce te-oi chema !
Și-acum, dragilor, să ne întoarcem iarăși la împăratul și împărăteasa care au plecat, împreuna cu flăcăul de viță aleasă, s-o caute pe bătrâna ce-și ducea viața-n pustietatea aceea necălcată de picior omenesc.
Au mers ei ce-au mers, cale lungă, nu șagă, și-n timpul nopții s-a întâmplat ca flacăul să se rătăcească de ceilalți și să pornească singur mai departe. În ziua următoare, i se păru că se află pe drumul cel bun și merse fără întrerupere, până ce se întunecă. Apoi se urcă într-un copac și se gândi să-și petreacă noaptea acolo, fiindcă îi era teamă să nu se rătăcească și mai rău, dacă o merge pe beznă.
Între timp, apăru și luna și începu să-și arunce razele pe pământ. Și-n lumina aceea numai ce zări o făptură, coborând dinspre munte. N-avea în mână nici o nuielușă, dar, din toată înfățișarea ei, flăcăul își dădu repede seama că era păzitoarea de gâște pe care o văzuse în coliba bătrânei.
- Heeii! Heeiii! strigă el. Uite-o că vine încoace! Pe legea mea, dacă pun mâna pe una din vrăjitoare, n-o să-mi scape nici cealaltă...
Dar nu mică îi fu mirarea când o văzu cum se apropie de izvor și-și smulge pielea cea veștedă de pe față și începe să se spele. Și cum i se mai revarsa pe umeri părul de aur! Și era atât de frumoasă, ca nimeni alta pe lume!
Flăcaul abia îndrăznea să răsufle, ca nu cumva fata să ia seama că e cineva prin apropiere. Și ca s-o poată privi mai bine, își lungi gâtul printre frunzare și-și bucură ochii cu priveliștea aceea nemaivăzută. Dar fie că se aplecase prea mult, fie că alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodată și-n aceeași clipă fata își puse din nou pe față pielea cea veștedă și fugi de acolo ca o caprioară.
Și cum se acoperise și luna cu un nor, se lăsă deodată bezna, fata se făcu nevăzută, de parcă o înghițise noaptea. De îndată ce n-o mai zări, flăcăul se dădu jos din copac și alerga după ea cât îl țineau picioarele. Alergă el ce alergă și deodata i se păru că deslușește prin întuneric două făpturi care înaintau prin valea aceea. Erau împăratul și împărăteasa, care zărisera de departe lumina de la coliba bătrânei și se îndreptau într-acolo.
Flăcăul le povesti ceea ce văzuse la izvor, iar măriile-lor nu se mai îndoiră câtuși de puțin că era vorba despre fiica lor cea pierdută. Și, cu inima plină de bucurie și de încredere, purceseră mai departe și în curând ajunseră la căscioară. Ceea ce văzură mai întâi fu cârdul de gâște care dormeau nemișcate de jur-împrejurul colibei, cu capul ascuns între pene...
Se uitară ei înăuntru, pe fereastră, și-o văzură pe bătrână torcând liniștită. Dădea din cap toată vremea, cum fac bătrânii, și-și vedea de lucrul ei, fără să arunce o privire nici în dreapta, nici în stânga. În odaie era atât de curat, de parcă ar fi locuit în ea niște spiriduși care n-aveau pic de colb pe încălțări... Pe fiica lor însă n-o văzură ! Cătară ei o vreme la toate astea, dar, în cele din urmă, își luară inima-n dinți și bătură ușurel în geam. Bătrâna părea că-i așteaptă și, sculându-se în picioare, le strigă foarte prietenoasă:
- Intrați înăuntru, că eu vă cunosc !
După ce pășiră în odaie, bătrâna le spuse:
- N-ar fi trebuit să bateți un drum atât de lung, de n-ați fi izgonit-o acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastră, care e atât de bună și de drăgălașă! Nu-i vorba că ea n-a pătimit cu nimic, că-n acești trei ani de zile a păzit doar gâștele și inima ei neprihanită n-a fost întinată de nici un rău. Dar voi ați fost pedepsiți îndeajuns și ați trăit tot timpul numai cu spaima că v-a pierit copila.
Apoi se duse la ușa celeilalte odăi și strigă:
- Vino încoace, fetița mea !
Deodată se deschise usa și domnița apăru în veșmintele ei de mătase, cu părul de aur revărsându-i-se pe umeri și cu ochii strălucitori, de parcă ar fi fost o zână... Ea se îndreptă către părinții ei și, luându-i de după gât, îi copleși de sărutări. Și nu se putură stăpâni să nu verse lacrimi tuspatru, că și flăcăul era lângă ei. Când dădu cu ochii de el, fata se roși toată ca un mac și nici ea nu știu de ce anume.
Deodata împăratul spuse:
- Copila mea dragă, împărăția am împărțit-o celor două surori ale tale, așa c-aș voi să știu ce-ți dorește inima, ca să-ți dau din celelalte avuții pe care le am !
- Fata n-are nevoie de nimic, zise bătrâna, că-i dăruiesc toate lacrimile pe care le-a vărsat din pricina voastră și toate sunt mai curate și mai frumoase decât mărgăritarele care se găsesc în apele mărilor și au mai mult preț decât toată împărăția mariei-tale! Iar ca răsplată pentru munca ei din acești trei ani, îi dăruiesc cășcioara mea.
După ce rosti aceste cuvinte, bătrâna se făcu nevăzută. Și numai ce prinseră zidurile să trosnească și când se uitară, cășcioara se prefăcuse într-un palat măreț, și-n sala cea mare era întinsă o masă împărătească, și-o droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tăvile încărcate de bunătățuri...
Apoi domnița cea frumoasă s-a măritat cu flacăul acela de viță aleasă și s-au statornicit la palat. Acolo au trăit în fericire și bună înțelegere, până la adânci bătrâneți. Acum, nu sunt sigur de tot, da' cred că gâștele cele albe ca zăpada, care trăiau pe lângă căscioară, nu erau de fapt gâște adevărate, ci fete...
Și nimeni nu trebuie să-i ia în nume de rău bătrânei că le adusese la ea să le ocrotească și să le scape de urgia unui blestem. Acum, când se risipise vraja, își luaseră și ele înfățișarea omenească și rămaseră pe lângă domnița cea tânără ca s-o slujească cu credință.
Da' ceea ce știu fără tăgadă e că bătrânica nu era o vrăjitoare, cum credea lumea, ci o femeie înțeleaptă și pricepută, care făcea numai bine. Și se vede că tot ea fusese cea care, încă din leagăn, îi dăruise domniței darul de a vărsa mărgăritare în loc de lacrimi.
Bătrânica însă nu ședea numai acasă, ci în fiecare dimineață își lua cârja și-o pornea, șontâc-șontâc, în pădure. Acolo, in padure, se apuca sa facă o mulțime de treburi, cum nu te-ai fi așteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâște, culegea poame sălbatice și, încărcată cu toată această povară, o pornea incetișor spre casă.
Cine ar fi văzut-o încărcată așa și-ar fi putut zice în sinea lui c-o să cadă, doborâtă de greutate, dar bătrânica era zdravănă și ajungea in fiecare zi cu bine acasă. Și dacă se întâmpla să se întâlnească cu vreun drumeț, îi spunea cu blândețe în glas:
- Bună ziua, cumetre dragă, frumoasă vreme mai e astăzi! Da' ce te uiți așa? Te miri cum de pot căra-n spate atâta iarbă ? Oare nu-i dat fiecăruia să-și poarte povara-n spinare ?
Vezi însă că oamenilor nu le făcea plăcere s-o întâlnească și se fereau din calea ei, făcând un ocol. Și dacă se întâmpla ca vreun gospodar să treacă cu feciorul lui pe lângă dânsa, odată îl vedeai că-i șoptește băiatului la ureche:
- Ferește-te de baba asta, ai grija, că-i o vrăjitoare tare vicleană !
Într-o dimineață se întâmplă să treacă prin acea pădure un flăcău tare frumușel. Și-n timp ce mergea el așa, soarele strălucea în înalt, păsările cântau pe întrecute, ș-un vânticel răcoros adia prin frunziș.
S-ar spune că întreaga fire era la fel ca și drumețul, plină de bucurie și de voioșie. În drumul lui, feciorul nu întâlnise picior de om când, deodată, numai ce-o văzu pe bătrână stând în genunchi și cosind iarba. Pesemne că venise cam de multișor acolo, că șorțul îi era plin cu iarbă, iar alături mai avea două coșuri cu mere și pere pădurețe.
- Bine, mătușică, da' cum poți să cari toate astea singură ? se miră flăcăul.
- Trebuie să le car, voinice dragă, răspunse ea. Odraslele de bogătași n-au de ce să se ostenească așa, da' eu n-am încotro! Că țăranul are o vorbă înțeleaptă: "Nu te uita înapoi că ți s-a strâmbat spinarea, că degeaba, te uiți !" Și văzându-l că se oprește, bătrânica adăugă: N-ai vrea să mă ajuți ? Ai încă spinarea dreaptă cum e bradul și picioarele zdravene, așa că n-are să-ți fie greu. Și nu te teme, că coliba mi-e tare aproape, colo, în dosul muntelui. Nu-ți trebuie mult ca să ajungi la ea...
Flăcăului i se făcu milă de bătrânică și-i spuse:
- Bine, mătușică, o să-ți duc eu povara ! Nu-i vorba că-s fiu de nobil, da' uite c-o să-ți arăt că știu să car la fel de bine ca și țăranii...
- Dacă te încumeți să-ncerci, atunci încearcă ! - spuse bătrânica. Da' să știi că vreo oră de drum tot o să ai de făcut. Da' ce importanță are asta pentru un voinic ca tine ! Și să nu uiți că trebuie să cari și coșurile alea două, cu mere și cu pere...
Când auzi că-i vorba de-o oră de mers, flăcăul șovăi oleacă, dar bătrânica nu-i mai dădu drumul, ci-i și puse în spinare legătura cu iarbă și-n fiecare mână câte un coș.
- Vezi ce ușor e ? zise ea.
- Ba nu e ușor deloc ! răspunse flăcăul.
Și se strâmbă de durere, că legătura era grea de parcă ar fi avut în ea numai bolovani, iar merele și perele atârnau ca plumbul.
- Of, nu mai pot să suflu ! se tângui el.
Flăcăul vru să-și dea jos povara, dar bătrânica nici nu vru să audă de așa ceva.
- Ia te uită, zise ea batjocoritoare, domnișorul nu vrea să care ceea ce eu, o femeie bătrână, am cărat de atâtea ori! Să te lauzi văd că știi, da' când vine vorba de treabă serioasă, vrei să dai bir cu fugiții, hai ? Ei, domnișorule, cu mine nu-ți merge! Ce mai stai pe gânduri ? Întinde-o la drum, că nu-ți ia nimeni legătura din spinare !
Cât timp a fost drumul drept, flăcăul a purtat povara in spate destul de bine, dar când au început să urce muntele și pietrișul li se rostogolea sub picioare la tot pasul, de parcă ar fi fost însuflețit, puterile nu-l mai ajutară. Sudoarea îi curgea gârlă pe frunte și i se scurgea pe spinare în broboane când calde, când reci.
- Mătușică, mă simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasă-mă să mă odihnesc un pic, că de nu, am să cad din picioare !
- Nici prin gând nu-mi trece! spuse bătrânica. Când om ajunge acasă, o să te odihnești cât ai să poftești, da' acum pornește-o la drum !
- Mătușă, îmi pare că te cam întreci cu gluma ! zise feciorul de viță aleasă. Și, mâniat la culme, vru să zvârle din spinare povara. Dar oricât se suci și se răsuci, nu putu să scape de ea...
În acest timp, bătrâna chicotea și țopăia, plină de voioșie:
- Nu te mânia, dragă domnișorule, că te-ai roșit la față ca o creastă de cocoș !Și nu mai fi nici nerăbdător ! Poartă-n spinare legăturica și când om ajunge acasă, o să-ți dau și un bacșiș pe cinste !
Acum, flăcăul n-avea de ales și fu nevoit să se supună. Și, târâș-grăpiș, o luă pe urma bătrânei, văicărindu-se la tot pasul. Între timp, bătrânica părea că devine tot mai sprintenă, iar povara flăcăului se făcea tot mai grea. Și deodată, când flăcăul nici nu se aștepta, baba făcu un salt și, țuști!, sări pe legătura de fân și se cocoță în vârful ei. Ei, dragilor, cât era de sfrijită, atârna mai greu decât cea mai voinică femeie !
Flăcăului începură să-i tremure genunchii de-atâta greutate, dar nu era chip să se oprească nici măcar cât să-și tragă sufletul... De îndată ce-l vedea că se oprește, bătrânica îl și lovea peste picioare c-o joardă sau cu un mănunchi de urzici. Urcă el muntele ca vai de el, și tocmai când simțea că-i sleit de oboseală și c-o să pice jos, ajunse, în sfârșit, la coliba bătrânei.
Când o zăriră pe bătrână, un cârd de gâște își desfăcură aripile și, întinzându-și gâturile, alergară s-o întâmpine, gâgâind de zor. În urma lor, c-o nuielușă în mână, venea o cumătră mai în vârstă, înaltă și lată-n spate, cu o față urâtă ca moartea.
- Mamă, îi spuse ea bătrânei, nu cumva ai pățit ceva de-ai întârziat atât de mult ?
- N-am pățit nimic, fetița mea, răspunse bătrâna. Dimpotrivă, domnul asta a fost atât de binevoitor și mi-a dus povara. Și, închipuie-ți, când m-am simțit obosită, m-a luat și pe mine-n cârcă! Și așa s-a făcut că drumul nu mi s-a părut lung deloc, și-am fost veseli, și-am glumit tot timpul.
Când își termină vorbele, bătrâna se dădu jos din spinarea flăcăului. Apoi îi luă și legătura din spate, și coșurile din mâini și, privindu-l foarte prietenos, îi spuse:
- Acum, așază-te pe banca asta din fața ușii și odihnește-te. Ți-ai meritat pe deplin răsplata și n-o să întârzii să ți-o dau. Apoi grăi către păzitoarea gâștelor: Du-te în casă, fata mea, că nu se cade să rămâi singură cu un tânăr ! La urma urmelor, de ce să pui untdelemn peste foc? Mai știi că nu se îndrăgostește de tine ?
Flăcăul luă seama la vorbele bătrânei, dar nu știu dacă să plângă sau să râdă. "Așa comoară, își spuse el în sinea lui, chiar de-ar fi mai tânără cu vreo treizeci de anișori și tot nu mi-ar mișca inima !"
În acest timp, bătrâna își alintă și-și mângâia gâștele de parcă ar fi fost copiii ei. Apoi, o chemă pe fiică-sa și intrară-n casă. Flăcăul se întinse pe bancă, la umbra unui măr sălbatic, și se uită în jur. Aerul era blând și molcom și cât vedeai cu ochii se întindea o pajiște verde, plină cu ghiocei, cimbrișor sălbatic și zeci și zeci de alte soiuri de flori. Prin mijlocul grădinii curgea un pârâu limpede precum cleștarul, în care se răsfrângeau razele soarelui, și pe undele lui se preumblau în sus și-n jos gâștele albe.
"E foarte plăcut pe aici, se gândi el, da' sunt atât de trudit, că de-abia îmi țin ochii deschiși! N-ar fi rău de-aș ațipi un pic... Numai de n-ar veni un vânt să-mi spulbere picioarele, că le simt moi și ușoare ca iasca !"
Apoi, închise ochii și adormi. Dormi el un pic și numai ce veni bătrâna să-l trezească. Și, zgâlțâindu-l, îi spuse:
- Scoală-te, că aici nu mai poți rămâne ! Recunosc că te-am făcut să-ți scoți oleacă sufletul pe urcușul acela, dar viața nu ți-ai pierdut-o. Iar acum am să-ți dau răsplata. De bani sau de bunuri știu că n-ai nevoie, așa că o să-ți dăruiesc cu totul altceva.
Și zicând aceasta, îi întinse un sipețel făurit dintr-un singur smarald.
- Păstrează-l bine, adăuga ea, că o să-ți aducă mult noroc !
Flăcăul sari în sus de bucurie și se simți iarăși în puteri și plin de voie bună. Și după ce-i mulțumi bătrânei pentru dar, o porni la drum, fără ca măcar să arunce o privire către fata babei. Merse el ce merse, cale lungă, nu glumă, și-n urechi tot îi mai venea din depărtare gâgâitul vesel al gâștelor.
Flăcăul fu nevoit să rătăcească vreme de trei zile prin afundul acelui codru și-n cele din urmă găsi un drumeag care-l scoase afară din pădure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, și ajunse într-o cetate mare. Și cum nu cunoștea pe nimeni, îl duseră în palatul împărătesc, să se înfățișeze măriilor-lor. Și așa se făcu de intră el în sala tronului, unde împăratul și împărăteasa ședeau pe jilțurile domnești, înconjurați de curteni. Flăcăul înaintă până-n fața tronului și, lăsându-se pe un genunchi, scoase din buzunar sipețelul de smarald și-l depuse la picioarele împărătesei. Maria-sa îl rugă să se ridice, iar el îi întinse sipețelul.
Cum îl deschise și privi în el, împărăteasa se prăbuși la pământ, fără simțire. Dacă văzu măria-sa una ca asta, pe data porunci ca flăcăul să fie dus în temniță. Dar chiar în aceeași clipă împărăteasa deschise iarăși ochii și strigă să i se dea drumul, că n-are nici o vină. Apoi, porunci ca toată lumea să iasă afară, fiindcă are o vorbă de taină cu flăcăul.
De îndată ce împărăteasa fu numai cu el, începu să plângă amarnic și-i spuse:
- La ce bun toate onorurile și strălucirea care mă înconjoară, dacă-n fiecare dimineață mă trezesc cu inima grea și plină de durere! Am avut trei fiice, iar cea mai tânăra era atât de frumoasă, că toată lumea o privea ca pe o minune nemaivăzută. Era albă ca zăpada, roșie ca mărul pârguit, iar parul îi strălucea ca razele de soare. Când se întâmpla să plângă, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai mărgăritare și nestemate. Și ce crezi, când împlini fata cincisprezece ani, împăratul trimise să le cheme pe tustrele fetele să se înfățișeze măriei-sale, de față cu toată curtea. Ar fi trebuit să fii acolo, ca să fi văzut ce ochi au căscat cu toții când a intrat cea mai tânără: părea c-a răsărit soarele ! Și împăratul grăi:
- Fiicele mele, nu știu când îmi va suna ceasul din urmă și de aia vreau să hotărăsc astăzi ce o să primească fiecare dintre voi după moartea mea ! Știu că toate mă iubiți, dar aceleia care mă iubește cel mai mult i se cuveni, pe drept, partea cea mai însemnată a împărăției.
Atunci fiecare dintre fete îi spuse că ea îl iubește cel mai mult.
- Prea vă pripiți cu răspunsul ! grai împăratul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rând, să-mi spună cum mă iubește ? După asta o să-mi dau seama singur care dintre voi nutrește față de mine cele mai alese sentimente.
Și atunci spuse fata cea mare:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zahărul cel mai dulce !
Iar a doua zise așa:
- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasă !
Vezi însă că mezina tăcea chitic.
Atunci măria-sa o întrebă:
- Da' tu, copila mea dragă, ia spune-mi: cât de mult mă iubești ?
- Nu știu! răspunse fata. Dragostea ce ți-o port n-o pot asemui cu vreun lucru !
Dar împăratul nu se mulțumi cu răspunsul domniței, ci stărui ca fata să-i arate negreșit cât de mult îl iubea. Și-ntr-un sfârșit, ea spuse:
- Oricât de bună ar fi o mâncare, de nu-i sărată, nu-mi face nicio plăcere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, așa cum iubesc sarea-n bucate!"
Când auzi împăratul vorbele fetei, se mânie foarte tare și spuse cu năduf:
- Dacă doar atât mă iubești, cât sarea, apoi tot cu sare îți va fi răsplătită și dragostea !"
Apoi își împărți împărăția între cele două fete mai mari, iar mezinei îi legă de spate un sac plin cu sare, și o alungă de la palat. Doi slujitori fură nevoiți s-o însoțească până-n adâncul unei păduri sălbatice. Ne-am rugat cu toții de măria-sa să se îndure și s-o ierte, dar n-a fost chip să-l îmblânzim.
Nici nu se poate descrie în cuvinte cât a mai plâns fata când a fost obligată să ne părăsească... Și tot drumul l-a presărat cu mărgăritare câte i-au curs șiroaie din ochi.
Puțin după asta, împăratului i-a părut tare rău că și-a pedepsit fiica atât de crâncen, și-a trimis slujitorii s-o caute pe biata copilă în toată pădurea, dar nimeni n-a mai putut s-o găsească. Când mă gândesc c-au sfișiat-o fiarele sălbatice, nu mai știu ce să fac de mâhnire...
Câteodată mă mângâi cu nădejdea că mai e încă-n viață, că s-a aciuat în vreo peșteră sau că a găsit adapost la niscaiva oameni milostivi. Când am deschis sipetelul dumitale de smarald și-am găsit înăuntru un mărgăritar aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ți poți da seama cât de mult mi s-a tulburat inima și mi-a sângerat ! Parcă aș fi văzut-o iarăși în față, vărsând lacrimi amare că trebuie să plece! Spune-mi, cum ai ajuns în stapânirea acestui sipețel ?
Flăcăul de viță aleasă prinse a povesti în ce chip îl primise de la batrâna ce trăia-n codrul de necuprins. Și mai adăugă că baba nu i s-a părut a fi o femeie cumsecade, fiindcă se vedea din toate purtările ei că e o vrăjitoare. Cât despre domniță, nici nu-i fusese dat s-o vadă și nici nu auzise despre ea nimic !
După ce-și termină flăcăul povestirea, împăratul și împărăteasa luară hotărârea să plece spre acel codru și să încerce să vorbească cu bătrâna. În sinea lor gândeau că acolo unde a fost găsit mărgăritarul, vor putea afla vești și despre fiica lor...
Acum, trebuie să vă spun că-n acest timp bătrâna stătea în coliba ei și torcea la roata de tors. Se întunecase de-acum și un vreasc, care abia mocnea în vatră, împrăștia o lumină slabă.
Deodată, de afară se auzi o larmă mare: se întorceau gâștele de la păscut și scoteau gâgâiturile lor răgușite. Puțin după aceea, intră-n casă și fata și-i dădu binețe maică-si. Bătrâna însă de-abia îi răspunse și se mulțumi să dea doar din cap de câteva ori.
Fata se așeză lângă ea și, luându-și roata de tors, începu să răsucească firul atât de sprinten, de parcă ar fi fost în anii fragezi ai tinereții. Stătură ele așa cam vreo două ceasuri bune, fără să scoată vreun cuvânt, și-n timpul ăsta numai cele două roți de tors își vorbeau, îngânându-se...
În cele din urmă, ceva se auzi foșnind pe la fereastra și doi ochi ca para se holbară înăuntru.
Era o bufniță bătrână care strigă de trei ori: "uhu-huu!" Bătrâna ridică privirea de la roata de tors și apoi spuse:
- E timpul, fetițo, să te duci să-ți vezi de treburi !
Auzind-o, fata își lăsă lucrul și ieși afară. Încotro se îndrepta oare ? O luă peste câmp și merse departe, tot mai departe, până când ajunse într-o vale largă. Și într-un sfârșit, se opri la un izvor lângă care se înălțau trei stejari bătrâni.
Între timp, luna ieșise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, și era atâta lumină, că puteai zări și un ac. Și, ce să vezi, odată își scoase fata de pe față pielea cea veștedă și, aplecându-se la izvor, începu să se spele... Când fu gata, muie și pielea în apă și apoi o întinse pe iarbă, să se usuce și să se albească la lumina lunii.
Ei, dragilor, cât de schimbată era acum fata! Așa ceva nu v-a fost vouă dat să vedeți niciciodată! Când lăsă să-i cadă coada de păr cenușiu, odată se revarsă pe umeri un par bălai ca razele de soare. Și era atât de bogat părul acesta nou, că o învălui toată, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, strălucitori ca stelele de pe cer și obrajii trandafirii, ca floarea de măr.
Vezi însă că fata cea frumoasă era tare mâhnită. Și, asezându-se pe marginea fântânii, începu să plângă amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi și se rostogolea printre valurile bogate de păr bălai, până picau la pământ...
Astfel ședea ea acolo, și multă vreme ar fi rămas așa, adâncită-n mâhnirea ei, dacă în ramurile unui copac din apropiere nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Așa o spaimă o cuprinse pe fată că, tremurând ca frunza, o luă la goană spre casă. Se nimeri că tocmai atunci batrâna stătea-n prag și fata vru să-i povestească ceea ce i se întâmplase, dar batrâna râse ușurel și-i spuse prietenos:
- Știu tot, fata mea !
Apoi o duse în odaie și aprinse alt vreasc. Dar nu se mai așeză la roata de tors, ci scoase o mătură și începu să măture preșurile și să frece dușumeaua c-o cârpă.
- Totul trebuie să fie curat ca lacrima și-n cea mai mare ordine! grăi ea către fată.
- Bine, mamă, vru să știe fata, da' de ce începi treaba la o ora așa de târzie ? Ce-ai de gând ?
- Da' ce oră este ? întrebă bătrâna.
- Nu-i încă miezul nopții, răspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.
- Oare nu te-ai gândit, continuă bătrâna, că se îplinesc trei ani de când ai venit la mine? A trecut timpul cât ți-a fost îngăduit să stai aici și de-acum nu mai putem rămâne împreună.
Când o auzi ce spune, fata se înspăimântă grozav și începu să se văicărească:
- Vai, dragă mamă, vrei să mă izgonești ? Unde să mă duc ? Că doar n-am nici patrie, nici prieteni spre care să mă îndrept! Am făcut mereu tot ce mi-ai cerut și niciodată n-ai fost nemulțumită de mine. Nu mă izgoni de-aici !
Vezi însă că bătrâna nu vru să-i dezvăluie fetei ce o aștepta...
- Eu mai ramân aici o vreme, îi spuse ea fetei, da', când o fi să plec, trebuie să las casa curată... Și-acum, nu mă mai bodogăni, că mă încurci la lucru! Iar în privința ta, fii fără nici o grijă, o să găsești un acoperiș sub care să te poți adăposti, și-o să fii mulțumită cu simbria pe care ți-o vor da.
- Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat ! stărui mai departe fata.
- Un singur lucru îți spun: să nu mă mai stingherești de la treabă ! Hai, încetează odată cu întrebările și du-te în odaia ta ! Ia-ți pielea cea veștedă de pe obraz și îmbracă-ți rochia de mătase pe care-o purtai când ai venit aici. Și-apoi rămâi în camera ta și așteaptă până ce te-oi chema !
Și-acum, dragilor, să ne întoarcem iarăși la împăratul și împărăteasa care au plecat, împreuna cu flăcăul de viță aleasă, s-o caute pe bătrâna ce-și ducea viața-n pustietatea aceea necălcată de picior omenesc.
Au mers ei ce-au mers, cale lungă, nu șagă, și-n timpul nopții s-a întâmplat ca flacăul să se rătăcească de ceilalți și să pornească singur mai departe. În ziua următoare, i se păru că se află pe drumul cel bun și merse fără întrerupere, până ce se întunecă. Apoi se urcă într-un copac și se gândi să-și petreacă noaptea acolo, fiindcă îi era teamă să nu se rătăcească și mai rău, dacă o merge pe beznă.
Între timp, apăru și luna și începu să-și arunce razele pe pământ. Și-n lumina aceea numai ce zări o făptură, coborând dinspre munte. N-avea în mână nici o nuielușă, dar, din toată înfățișarea ei, flăcăul își dădu repede seama că era păzitoarea de gâște pe care o văzuse în coliba bătrânei.
- Heeii! Heeiii! strigă el. Uite-o că vine încoace! Pe legea mea, dacă pun mâna pe una din vrăjitoare, n-o să-mi scape nici cealaltă...
Dar nu mică îi fu mirarea când o văzu cum se apropie de izvor și-și smulge pielea cea veștedă de pe față și începe să se spele. Și cum i se mai revarsa pe umeri părul de aur! Și era atât de frumoasă, ca nimeni alta pe lume!
Flăcaul abia îndrăznea să răsufle, ca nu cumva fata să ia seama că e cineva prin apropiere. Și ca s-o poată privi mai bine, își lungi gâtul printre frunzare și-și bucură ochii cu priveliștea aceea nemaivăzută. Dar fie că se aplecase prea mult, fie că alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodată și-n aceeași clipă fata își puse din nou pe față pielea cea veștedă și fugi de acolo ca o caprioară.
Și cum se acoperise și luna cu un nor, se lăsă deodată bezna, fata se făcu nevăzută, de parcă o înghițise noaptea. De îndată ce n-o mai zări, flăcăul se dădu jos din copac și alerga după ea cât îl țineau picioarele. Alergă el ce alergă și deodata i se păru că deslușește prin întuneric două făpturi care înaintau prin valea aceea. Erau împăratul și împărăteasa, care zărisera de departe lumina de la coliba bătrânei și se îndreptau într-acolo.
Flăcăul le povesti ceea ce văzuse la izvor, iar măriile-lor nu se mai îndoiră câtuși de puțin că era vorba despre fiica lor cea pierdută. Și, cu inima plină de bucurie și de încredere, purceseră mai departe și în curând ajunseră la căscioară. Ceea ce văzură mai întâi fu cârdul de gâște care dormeau nemișcate de jur-împrejurul colibei, cu capul ascuns între pene...
Se uitară ei înăuntru, pe fereastră, și-o văzură pe bătrână torcând liniștită. Dădea din cap toată vremea, cum fac bătrânii, și-și vedea de lucrul ei, fără să arunce o privire nici în dreapta, nici în stânga. În odaie era atât de curat, de parcă ar fi locuit în ea niște spiriduși care n-aveau pic de colb pe încălțări... Pe fiica lor însă n-o văzură ! Cătară ei o vreme la toate astea, dar, în cele din urmă, își luară inima-n dinți și bătură ușurel în geam. Bătrâna părea că-i așteaptă și, sculându-se în picioare, le strigă foarte prietenoasă:
- Intrați înăuntru, că eu vă cunosc !
După ce pășiră în odaie, bătrâna le spuse:
- N-ar fi trebuit să bateți un drum atât de lung, de n-ați fi izgonit-o acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastră, care e atât de bună și de drăgălașă! Nu-i vorba că ea n-a pătimit cu nimic, că-n acești trei ani de zile a păzit doar gâștele și inima ei neprihanită n-a fost întinată de nici un rău. Dar voi ați fost pedepsiți îndeajuns și ați trăit tot timpul numai cu spaima că v-a pierit copila.
Apoi se duse la ușa celeilalte odăi și strigă:
- Vino încoace, fetița mea !
Deodată se deschise usa și domnița apăru în veșmintele ei de mătase, cu părul de aur revărsându-i-se pe umeri și cu ochii strălucitori, de parcă ar fi fost o zână... Ea se îndreptă către părinții ei și, luându-i de după gât, îi copleși de sărutări. Și nu se putură stăpâni să nu verse lacrimi tuspatru, că și flăcăul era lângă ei. Când dădu cu ochii de el, fata se roși toată ca un mac și nici ea nu știu de ce anume.
Deodata împăratul spuse:
- Copila mea dragă, împărăția am împărțit-o celor două surori ale tale, așa c-aș voi să știu ce-ți dorește inima, ca să-ți dau din celelalte avuții pe care le am !
- Fata n-are nevoie de nimic, zise bătrâna, că-i dăruiesc toate lacrimile pe care le-a vărsat din pricina voastră și toate sunt mai curate și mai frumoase decât mărgăritarele care se găsesc în apele mărilor și au mai mult preț decât toată împărăția mariei-tale! Iar ca răsplată pentru munca ei din acești trei ani, îi dăruiesc cășcioara mea.
După ce rosti aceste cuvinte, bătrâna se făcu nevăzută. Și numai ce prinseră zidurile să trosnească și când se uitară, cășcioara se prefăcuse într-un palat măreț, și-n sala cea mare era întinsă o masă împărătească, și-o droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tăvile încărcate de bunătățuri...
Apoi domnița cea frumoasă s-a măritat cu flacăul acela de viță aleasă și s-au statornicit la palat. Acolo au trăit în fericire și bună înțelegere, până la adânci bătrâneți. Acum, nu sunt sigur de tot, da' cred că gâștele cele albe ca zăpada, care trăiau pe lângă căscioară, nu erau de fapt gâște adevărate, ci fete...
Și nimeni nu trebuie să-i ia în nume de rău bătrânei că le adusese la ea să le ocrotească și să le scape de urgia unui blestem. Acum, când se risipise vraja, își luaseră și ele înfățișarea omenească și rămaseră pe lângă domnița cea tânără ca s-o slujească cu credință.
Da' ceea ce știu fără tăgadă e că bătrânica nu era o vrăjitoare, cum credea lumea, ci o femeie înțeleaptă și pricepută, care făcea numai bine. Și se vede că tot ea fusese cea care, încă din leagăn, îi dăruise domniței darul de a vărsa mărgăritare în loc de lacrimi.
