Calul (Equus caballus) este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus
Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, Familia Ecyideelor . Corpul este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar ornamentații, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț. Este folosit pentru călărie, dresaj (cai) și consum de carne.
Filogenia calului
Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studuilui fosilelor. Strămoșul îndepărtat al calului, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul ierbivor, cu forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluția calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord Această evoluție are loc treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada eocenă , cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din acea vreme se hrănea cu frunze și fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus.
Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.
Mesohippus (Heinrich Harder 1920)
În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare și cu craniul mai lung decât forma precedentă.
În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferențiază forme variate, dar unele forme dispar, incapabile să se adapteze la noile condiții de mediu. Linia care a supraviețuit, adaptată la hrănire cu frunze și cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicați) a fost Opalphytolith, la care în evoluția dinților, apar dinți robuști, mai rezistenți la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi și pot să alerge mai repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă.
Varianta următoare în evoluția cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de ani: animalul are încă trei degete, posedă însă dinți mai lungi ca predecesorii lui.
Din linia Merychippus iau naștere un număr mare de variante, printre care și varianta foarte asemănătoare calului de azi, cu o dentiție rezistentă.
În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului actual, urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de ani.
Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticește din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul și măgarul . Calul de sex masculin este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestație la iapă având o durată de 11 luni.
