FLOAREA-SOARELUI ȘI MACUL de George Coşbuc

FLOAREA-SOARELUI ȘI MACUL  de George Coşbuc                         Se-ntrebau, vorbind odată                         Două flori pe şes:                         – „Vecinic stai îngândurată,                         Roşie şi mândră floare!                         ce-ai pe suflet de te doare,                         Şi suspini ades?”                           – „Stau aşa! Mi-e dus şi gândul                         Şi mi-e somn mereu.                         Dar tu capul tău plecându-l,                         Pentru ce eşti tot trudită?”                         – „Cum n-aş fi, căci nedormită                         Sunt în veci şi eu                           Când amurgu-n văi se-ngână,                         Vine din apus                         Un flăcău; mă ia de mână,                         Dă din cap şi semn îmi face,                         Tac şi eu că şi el tace                         Şi zburăm în sus.                           Peste mări, eu nu ştiu unde,                         Peste munţi cu flori.                         Nu-l întreb, că nu-mi răspunde,                         Şi zburând prin lume moartă,                         El mă lasă-n rai la poartă                         Strajă până-n zori!”                           Tristă zise cealaltă:                         – „Lungă cale ai!                         Floare galbenă şi naltă                         Şi cu-aşa de mândru nume.                         Ce vezi tu pe ceea-lume,                         Strajă până stai?”                           – „Ce să văd! Deschide cerul                         Mândrele lui porţi,                         Şi-mpăratul vine, Lerul,                         Iar cu el, în haină albă,                         Vin purtând cununi de nalbă                         Suflete de morţi.                           Şi e cald şi e lumină,                         Şi-ori pe unde treci,                         Valea de copii e plină,                         Prinşi de mâni îşi joacă jocul,                         Iar de cântec plin e locul,                         Plin de flori în veci.                           Dar de ce suspini tu oare?”                         Zise ea apoi                         Către cealaltă floare.                         – „Şi de ce m-asculţi mirată?”                         A răspuns, pornind deodată,                         Cea cu roşii foi:                           – „Ah, suspin că tot ca tine                         Strajă stau şi eu!                         Din apus un tânăr vine                         Tot aşa, când amurgeşte;                         Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte,                         Şi zburăm mereu.                           Şi mi-e ciudă cum se poate                         Nopţile s-alerg.                         Uite, ziua, ştiu de toate;                         Seara însă plec uitucă:                         Nu ştiu unde-o să mă ducă.                         Ştiu numai că merg.                           Stau la poartă-ntunecată                         Şi-ntr-un loc cumplit:                         Nu văd soare niciodată,                         Numai neguri şi furtună,                         Şi prin nori un colţ de lună                         Mort şi-ngălbenit.                           Şi vin suflete-amărâte;                         Ochii lor, izvor:                         Udă haine mohorâte,                         Udă pietrele pe cale,                         Şi pornesc ca râu la vale                         Lacrimile lor.                           Ah, şi-n chinul lor cel mare                         Ei, pe piept, icnind,                         Pumnii-i strâng aşa de tare                         Că-şi pătrund prin carne pieptul                         Şi sub coaste ei de-a dreptul                         Inima şi-o prind.”                           – „Amândou-avem o soartă”,                         Suspinând vorbi                         Floarea care-n pururi poartă                         Ochii dornici după soare:                         – „Dar voinicul tânăr oare                         Cine poate fi?                           Din apus mereu săracul,                         Vine blând şi bun.”                         – „Nu-l cunosc”, răspunse macul.                         Dar pe când vorbeau cuvântul,                         Se opri-ntre sălcii vântul                         Şi-asculta ce-şi spun.                           A zâmbit şi-apoi cu jale                         Şuierând s-a dus                         Trist pe lângă râu la vale.                         O să vie dânsul iară                         Pe la flori în fapt de seară,                         Singur, din apus!