Zambetul inimii: TEOTIHUACAN - Uluitoarea și antica civilizație din MEXIC

Teotihuacán (limba nahuatl: teo(tl) = Zeu; tihua = deveni), în traducere „Locul unde omul devine Zeu”, este un oraș vechi aztec situat în Mexic în apropiere de orașul San Juan Teotihuacán care are ca. 45.000 de locuitori. Orașul vechi exista deja în secolul VI î.Hr. și este situat la 45 km de orașul Ciudad de México. Între anii 100 și 650 î.e.n. era Teotihuacán un centru cultural, economic și militar important din Mezoamerica. În timpul apogeului de dezvoltare, orașul atinge o populație de ca. 200.000 de locuitori fiind în acel timp cel mai mare oraș de pe continentul american ca și din lume. Prin anul 650 începe o perioadă de declin ca prin anul 750 orașul, fără motive cunoscute, să fie părăsit. Însă orașul, până la sosirea spaniolilor, va fi mai departe considerat de azteci un oraș sfânt, ca lăcaș unde se nasc zeii. Orașul după sosirea spaniolilor va fi cercetat prin anii 1900 prin săpături arheologice, aceste cecetări sunt îngreunate de lipsa inscripțiilor. Din anul 1987 Teotihuacán aparține de patrimoniul mondial UNESCO. Orasul zeului Quetzalkoatl denumit ulterior, Orasul Zeilor, este situat la 50 de kilometri distanta de orasul Mexico City. Dezvoltarea si decaderea Imperiului Teotihuacan coincide cu istoria Imperiului Roman (600 i.H - 650 d.H).
Cateva orase din lume au fost considerate ca merita sa locuiasca zeii in ele. Teotihuacan este unul dintre orasele divine. Acest lucru se rasfrange din toate constructiile ramase pana astazi.
Aztecii il numeau "Locul unde oamenii devin zei" si aceasta denumire exprima impresia puternica creata de templele fara numar de la Teotihuacan sau de cele doua mari piramide, a Soarelui si a Lunii, care rivalizau cu piramidele din Egipt.
De la inceputul erei crestine si pana in 750 Teotihuacan, cu o suprafata mai intinsa decat cea a Romei imperiale, a fost cel mai mare centru religios din vechiul Mexic. Chiar si in secolul al XlV-lea, la sute de ani dupa decaderea orasului, aztecii, care pe atunci ocupau Valea Mexicului, il considerau un loc sacru si isi ingropau conducatorii acolo.
Orasul acoperea o suprafata de 30 de kilometri patrati, avea in jur de 2000 de constructii, din lemn si piatra, pentru cei 200 000 de locuitorii si era cel mai mare oras din lumea acelor vremuri. Cea mai mare parte a locuitorilor, se presupune ca, erau agricultori.
Orasul este prezent si in legendele aztecilor. Ei credeau in patru creatii succesive sau "sori", lumile respective fiind distruse pe rand de luptele dintre zeii care simbolizeaza pamantul, focul, aerul si apa. La sfarsitul "celui de-al patrulea soare", zeii s-au adunat pe intuneric la Teotihuacan pentru a hotara care din ei urmeaza sa se arunce in flacarile focului ritual pentru a deveni al cincilea soare. In cele din urma Nanahuatzin a sarit in flacari si a devenit noul soare, redand oamenilor lumina.
Teotihuacan nu a fost un simplu centru de ceremonii. La apogeul dezvoltarii sale, in jurul anului 500 d.Hr. era cel mai mare oras - o mareata metropola de 200 de mii de locuitori. Cum nu s-a gasit nici un document scris, pentru a obtine informatii despre aceasta civilizatie odata infloritoare, istoricii au fost nevoiti sa se bazeze pe ruinele monumentelor, fresce deteriorate, statuete, vase si alte marturii de natura materiala, la care s-au adaugat legendele aztecilor.

Societatea din Teotihuacan era impartita in grupuri distincte: rege, nobili (putini la numar), razboinici, negustori (privilegiati), preoti, functionari, oameni liberi, serbi si sclavi. Mestesugurile infloreau, iar printre artizani se numarau lucratori in diverse materiale, precum scoici, jad, piele, onix si obsidian - o roca vulcanica sticloasa folosita pentru confectionarea uneltelor si a armelor in asemenea masura, incat era pentru vechii locuitori ai Mexicului echivalentul otelului.
Arhitectura monumentala si planul orasului arata ca acesta a fost proiectat de arhitecti de geniu, care aveau o viziune unitara. Constructiile erau amplasate conform unei grile geometrice astfel, incat pana si raul fusese deturnat din matca sa pentru a se respecta planul. Artera principala, Calea Mortilor, lega piata si asa-numita Citadela din capatul sudic, de marile piramide, a Soarelui si a Lunii, din nord. De-a lungul drumului se inaltau sanctuare, piramide, temple si portice.
Palatele inaltilor demnitari erau cu etaj si de un lux uluitor. Casele celor mai instariti erau din piatra si mortar si unele erau decorate cu fresce infatisand animale si diferiti zei, executate in nuante vii de albastru, verde, rosu si galben. Locuintele marii majoritati erau foarte rudimentare: colibe acoperite cu stuf, cu pereti din trestie si lut. Mobilierul era in toate cazurile reduse la minim.
Indiferent de cat de primitive sau luxoase erau locuintele, erau prevazute obligatoriu cu o constructie pentru baia zilnica ce avea un rol triplu: igienic, terapeutic, dar in primul rand religios, de purificare rituala inaintea unor ceremonii.
Aztecii din toate clasele sociale se sculau inainte de rasaritul soarelui cand, din Marele Templu, incepea sa bata toba de lemn. Primul lucru facut era baia de aburi, apoi spalarea cu radacini de sapunarita.
"Lumea de dincolo" era imaginata ca fiind compartimentata in trei salasuri diferite: primul pentru mame moarte la nastere, cei sacrificati si cei morti in lupte (in cer), al doilea pentru cei inecati, fulgerati sau morti de boli grele (pe pamant) si al treilea pentru cei morti de moarte buna (pe alt taram). Cadavrul era ars pe rug impreuna cu diferite obiecte funerare. In cazul persoanelor instarite se sacrificau si sclavi. Cenusa se pastra in urna in casa familiei, care ii celebra memoria, aducandu-i ofrande timp de mai multi ani. Teotihuacan a inceput sa se dezvolte in mod notabil spre sfarsitul primului mileniu i.Hr. Motivele sunt diverse: era asezat intr-o vale foarte fertila, se afla la rascrucea rutelor comerciale, era unul dintre cele mai importante centre de exploatare a obsidianului si statutul de loc sacru al orasului atragea un mare numar de pelerini.
Din departare, vizitatorii vedeau un munte inaltandu-se spre cer. Acesta era piramida Soarelui, care a ramas pana in secolul nostru una din cele mai mari constructii din cele doua Americi. Cu o inaltime de 63 de metri cu laturi de 225 de metri, suprafata la baza era comparabila cu cea a Marii Piramide a lui Khufu de la Gizeh. Structura uriasa a fost ridicata in primele secole d.Hr. pe un loc considerat dinainte sacru, caci in 1971 arheologii au descoperit dedesubt o constructie subterana constand dintr-un coridor lung, cu patru incaperi dispuse in forma de lobi, ca un trifoi cu patru foi, cu o codita lunga. Diferite cioburi de vase aratau ca locul fusese folosit ca un sanctuar subteran, posibil cu secole inainte de a se fi ridicat constructia de deasupra.
Inaltandu-se in platforme suprapuse ce descresc in dimensiuni, Piramida Soarelui seamana mai mult cu un zigurat decat cu o veritabila piramida cu fete netede. Pe fatada masiva se inalta o scara ce duce pana in varf, unde pe vremuri se afla un templu. Aici se aduceau arderi de copal (rasina din diverse plante tropicale) si alte ritualuri.
A fost construita in asa fel incat latura estica sa fie aliniata exact spre rasarit si latura vestica spre apus, iar soarele sa cada direct pe varful piramidei, la orele 12, in zilele de 19 mai si 25 iulie. Se crede ca sub piramida se gaseste izvorul Sfant al Sfintilor.
Dincolo de Piramida Soarelui se inalta Piramida Lunii, mai mica, avand putin peste 46 de metri inaltime. Varful celor doua piramide se afla insa la acelasi nivel, caci cea de a doua este asezata pe un teren inalt.
Constructorii de la Teotihuacan par sa fi fost atat astronomi cat si matematicieni, care au cautat ca ceea ce creeaza sa fie in armonie cu corpurile ceresti de deasupra si cu peisajul montan din imprejurimi.
In afara de Piramida Soarelui si Piramida Lunii structura sacra cea mai importanta era templul zeului Quetzalcoatl. Acesta se afla in incinta orasului, un complex patrulater de temple si palate, cu o suprafata de peste 640 mp, care se poate sa fi fost sediul administratiei centrale. Quetzalcoatl, Sarpele cu pene, avea trup de sarpe acoperit cu pene si a reprezentat una dintre zeitatile cele mai importante in vechiul Mexic.
Cauza sfarsitului este invaluita in mister. Poate ca destinul orasului este inscris pe ziduri, caci figuri de razboinici apar din ce in ce mai frecvent in arta de la Teotihuacan incepand cu secolul al VII-lea fiind un eventual indiciu al intensificarii activitatii militare pana la distrugerea orasului in foc, la mijlocul secolului al VIII-lea.
Mai tarziu el a devenit o sursa de reinnoire spirituala pentru azteci, pentru care piramidele amplasate cu grija erau legatura vie intre zei si oameni, intre cer si pamant.
Teotihuacan nu este doar un oras monumental, ci este si un oras unde picturile murale permit vizitatorilor sa intre intr-o lume a figurilor zeilor mitologici. Arta Teotihuacan nu se termina doar in manifestari externe ci creaza o lume interna a obiectelor de ceremonii, care conservate de-alungul secolelor scot la lumina un nivel de perfectiune de necontestat.