duminică, 7 octombrie 2012

IONEL TEODOREANU - fragmente din volumul INTOARCEREA ÎN TIMP






Ionel Teodoreanu  6 Ian. 1897 - 3 Febr. 1954







 CUȚU - BUȚU


A rămas Cuțu-Buțu, hoinarul, care a crescut pe uliți, venind doară din când în când la mama lui. Nimeni n-ar putea spune cum a ieșit din mărunțica, buna, alba și-nțeleapta Blanșa, bezmeticul de  Cuțu-Buțu. E cogeamite matahală căpățânoasă, cam hărăpilă la chip, buzat și fârnâit, cu ochi sângerii și lăcrămoși, pieptos dar bleg, cu lehametea în  picioarele cam strâmbe, tărcat cu negru și gălbui, cu coadă care nu bate la stăpân și glas care latră fără rost, după cum i se năzărea lui.

E tare murdar: ba de colb, ba de glod, ba de  păcură, ba de mangal. Parcă-i îmbrăcat cu de la  haine-vechi. Un colț îi iese din buză, ca o țigară.


Cuțu-Buțu e întunecos, hâit și acru. Coada lui nu râde: stă uitată la spate, ca o teacă fără sabie. Când  e acasă, doarme. Se scoală mahmur, cască scârțâit ca osia neunsă, vine la bucătărie, târșindu-și picioarele ca balabustele cu papuci, și stă cu-atâta ursuzenie pe prag - greu de pământ ca un Lazăr înviat din morți - încât bucătăreasa îi aruncă orișice numai să scape de pierzania și cobea lui.


Când i se urăște de stat, pleacă. Cutreieră ulițele ca un bețivan șleampăd, uitându-și cinul de câne-cu-ogradă. Dacă îl întâlnesc cei de acasă, se face că nu-i vede. Merge și tot merge singur cu umbra lui, ca un jidov rătăcitor al cânilor.


Apoi răsare iară în ogradă, fără să se amestece în rosturile ei. Nici nu latră; urlă. Când e noaptea mai adâncă, atunci îl apucă. Se vaită ca țăranii care bolesc, c-un fel de văleu-văleu lung și legănat, din ce în ce mai din afund, până ce-o dă în bocet ascuțit vecin cu moartea și cu turba.


Vecinii se plâng că nu pot dormi de răul lui.

Nici mama nu-l poate suferi.
Dar cine-l suferă ? Nimeni. E singur cu urletul și umbra lui.

Într-o zi bucătăreasa a văzut roind muște verzi prin ogradă, iar nasul mamei a simțit miros de hoit. Au căutat în toate părțile, dar n-au descoperit nimic. Tocmai după mult timp, bucătăreasa, stând la pândă, l-a văzut pe Cuțu-Buțu, noaptea, îngropând o halcă de carne în fundul grădinii, lângă tufele de pomușoară.


E și hoț. Fură de la casapi bucăți de carne, însă nu le mănâncă, ci le aduce acasă, îngropându-le în ograda stăpânilor, lăsându-le să putrezească.


Și hoția lui e tristă. Dac-ar fi om, l-ar lăsa nevasta și copiii și i-ar bate vântul în casa pustie. Acel vânt bate în glasul lui spart. Totul e tulbure și pământiu în Cuțu-Buțu. Încep viermii lângă el.


S-a schimbat ograda Blanșei.

Și copiii s-au schimbat. Au crescut și ei întru păcatul vieții, fără pace, frământați, miloși.

Într-o noapte, unul dintre ei a deschis ușa casei, în toi de noapte, și s-a îndreptat cu bățul, cu paloarea feței și cu cearcănele vineții ale nesomnului spre cânele care urla a moarte.

Era pe cer o lună ca și Blanșa de odinioară.

- Taci o dată, javră, taci !


Cuțu-Buțu l-a privit de jos.


Poate că toamna, poate că luna, poate că ochiul cânelui, l-au făcut pe acela, tânărul cu obraz palid, să se aplece și cu sufletul, și în loc să lovească, să dezmierde capul cânelui pustiu.


Și s-a întâmplat ceva mai adânc decât o vorbă între doi oameni tăcuți, în acea noapte a toamnei: cânele, dintâi s-a cutremurat ușor, zburlindu-se, gata de fugă; apoi a stat, răbdând mâna, simțind-o bună pe singurătatea lui; ș-apoi a lins-o.


- Măi Cuțu-Buțu !....


Era și Blanșa în culoarea de fantomă a nopții cu fum de nouri peste alb de lună; poate și copilăria dusă.

                      *

Pe Cuțu-Buțu l-au ucis casapii cu satârul.

Inima lui - o biată carne - a putrezit între muște verzi, ca și hălcile îngropate de el în ograda copilăriei.



Е.Широков - Друзья







URSU

Când au venit pe lume alți copii în casa celor care-au fost odată, Ursu-i aștepta în ograda Blanșei ș-a lui Cuțu-Buțu. A venit la ei ș-a spus: ham - ham ! întâia jucărie.

Copiii au crescut cu glasul lui de clopot bun la  ureche. Când au început să știe rânduiala pașilor - de pe covor în cerdac, și din cerdac în ogradă - Ursu i-a întâmpinat ca un bunic cu patru picioare, negru-n loc să fie alb, fără ochelari, fără poveste, fără barbă-cot, dar ca și cum le-ar fi avut pe toate acestea în ochii și în coada lui însuflețită.


Copiii au aflat că-l cheamă Ursu, ca și pe cel de  pâslă din odaia jucăriilor. Și l-au iubit, cu mâna drept în chica lui. La început i-au spus Usu, fiindcă litera „r” nu zboară cu una cu două din gura  copiilor, dar el i-a priceput și fără „r” și urs le-a fost în toată legea.


Unde-s copiii e și Ursu după ei. Și dădaca, firește. Dar dădaca e o pacoste cu două picioare și porunci în gură, pe când Ursu e o jucărie care umblă fără sfoară, fără roți, lăsându-se și-ncălecat: întocmai ca bunicii.


Copiii văd în Ursu un Negru-Împărat, un Năzdrăvan, un Știe-Tot dar și un Tace-Tot.

Cânii se tem de Ursu, oamenii îi știu de frică. Toate fiarele se mistuie din fața lui: chiar și Balaurii care pândesc în somn, când latră Ursu la fereastra somnului copiilor o rup la fugă ca niște păcătoase de pisici.

Ursu e ograda copilăriei în jurul celor mici. Ursu e paloșul lui Făt-Frumos în preajma vitejilor cu inima la o adicăte mai mică decât puricile.

La masă, ce-i mai bun împart cu ursu, ascunzând sub șervet, când nu-i vede Camica. Orișice, chiar porția de icre negre.

În pat se gândesc la Ursu: cu el încep isprăvile.

Desigur că îl duc în rugăciunea lor și sus de tot, la Dumnezeu.
Dimineața, cum se trezesc, la fereastră se duc, să-i facă semn lui Ursu, care are bun culcuș în inima lor nouă. Nici poveștile nu-l alungă de acolo, nici jucăriile lui Moș Crăciun, și nici tovarășii de joacă.
              *


Dar iată, că într-o zi Ursu nu s-a mai deșteptat din somn.


- Nu le mai spunem copiilor, au hotărât părinții după ce s-au sfătuit.


Și l-au îngropat cu taină, coperându-l coperindu-l cu pământ de veci.


- Ursu ! Ursu ! Ursu !


- ....


- Unde-i Ursu ? au întrebat copiii aceștia, întocmai ca cei de odinioară.


Dar Ursu n-a mai fost.

Căci tot ce-a fost odată, niciodată nu va mai fi.









RORO

Așa se numește ultimul câne al casei noastre. E semință de lup. O cățelușă sprintenă, cu bot ascuțit și ochi de căprioară.

A cunoscut-o pe Babeta, l-a știut și pe Iernilă.

Copiii care au crescut-o în dulce Târgul Ieșului, acum sunt tineri la București. Iar Roro, în a paisprezecea iarnă a vieții, e bătrână.

Latră băbuța cu ochi de căprioară în noaptea  Ajunului, la fereastra luminată a stăpânului pribeag în timp.

E tare târziu. Copii cu stele nu mai trec. Nici umbrele. A ostenit și fruntea vâslașului și mâna lui.

E ceasul somnului, Roro. De ce latri ?

- Ham - ham !

- Ai dreptate, Roro.

Suntem singuri, fiecare cu glasul singurătății noastre.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu