FLOAREA PAȘTELUI - legendă
Se zice că era odată un împărat și o împărăteasă și aceștia duceau un trai tare bun. Aveau de toate, dispuneau de toate bunătățile din lume, însă fericirea lor nu era completă. Nu se bucurau complet pentru că nu aveau copii. Și, fiindcă nu aveau copii, ei au căutat în toate chipurile și prin toate mijloacele cum ar putea căpăta unul care să le moștenească averea și împărăția.
Au dat danii pe la toți vracii din întreaga împărăție, că poate-poate aceștia vor face cumva să se vadă și ei cu un copil. Dar degeaba, ei tot fără copii au rămas. Și, din această cauză, împărăteasa și împăratul erau tare supărați și necăjiți.
Dar, iată că într-o zi, în timp ce împărăteasa se plimba prin grădină, aude un glas ce îi spune că, dacă voiește să aibă un copil, să renunțe la vrăji și descântece și să dăruiască ceva la o mânăstire. Abia atunci Dumnezeu îi va asculta rugămintea și îi va dărui ceea ce-și dorește cu atâta ardoare.
Cum auzi aceste vorbe, fără să mai stea pe gânduri, împărăteasa a fugit repede în palat, a luat cele de cuviință (ce a crezut ea că s-ar potrivi mai bine pentru o mânăstire), a pornit la drum și le-a dăruit celei mai apropiate mânăstiri. Darul a fost binevenit și, în scurt timp, împărăteasa a rămas grea, iar după 9 luni, aceasta a dat naștere unei copilițe frumoase ca un îngeraș.
Erau tare fericiți împărăteasa și împăratul. Acum, când aveau o copilă atât de frumoasă, parcă ar fi prins pe Dumnezeu de un picior și poate că nici atunci nu s-ar fi bucurat mai mult. Și, pentru că fetița era extrem de frumoasă, i-au pus numele de Floarea.
Dar bine a zis cine a zis, că unde e prea multă bucurie, acolo adeseori se întâmplă să fie și supărare mare. Așa a fost și aici, din nefericire.
Cu cât creștea Floarea mai mare și se făcea mai voinică și mai frumoasă, cu atât mai mare era și grija părinților ei. Având în vecinătatea împărăției lor niște zmei, îngrijorarea lor era foarte mare, temându-se ca nu cumva aceștia să vină într-o zi, să le-o fure și să rămână fără copila lor - Floarea lor iubită și dragă.
Din pricina aceasta o țineau mai mult închisă decât slobodă.
Și într-adevăr, Floarea vedea și simțea toate acestea însă nu știa de ce și pentru ce, astfel că, ea a început, de la un timp, a se da în dragoste cu un păstor care era cu turma sa prin apropierea curților împărătești și care, nu odată, trecea pe lângă ferestrele camerei unde era Floarea închisă.
Prinzând mai pe urmă împăratul de veste că fiică-sa, cu toate că a ferit-o așa de tare de ochii lumii, se iubește cu un om de rând, s-a supărat foarte tare. Fără să stea pe gânduri, împăratul a pus pe niște soldați să îl prindă pe păstorul îndrăzneț și să-l omoare, iar pe fiică-sa Floarea să o dea pe mâna unui țigan, astfel încât acesta să o ducă în pădure, să-i taie mâinele, să-i scoată ochii și s-o lase acolo să o mănânce fiarele sălbatice ale pădurii.
Țiganul ce putea să facă !? Trebuia să se supună ordinului împăratului și să ducă la îndeplinire porunca sa, că altfel, el era cel ce o pățea …
Așadar, a luat-o pe Floarea, a dus-o în pădure, i-a tăiat mâinile, i-a scos ochii, a lăsat-o acolo, după care s-a întors acasă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Floarea – adică fiica împăratului – așa în starea în care era, mai mult moartă decât vie, a căzut în genunchi și a început să se roage Maicii Domnului să se îndure de ea și s-o prefacă într-o floare decât să rămână așa și să se chinuiască sau să vină fiarele pădurii, să o sfâșie și să o mănânce.
Făcându-i-se milă de fată, Maica Domnului i-a ascultat ruga și a prefăcut-o într-o floare albă. Și, pentru că prefacerea Floarei s-a petrecut tocmai pe timpul Paștilor, ea se și numește Floarea Paștilor.
