A fost odată un iepuraș mic-mic-mic, care a găsit un morcov mic-mic-mic.
- Nu-mi ajunge nici pe-un dinte ! A oftat el și nu s-a bucurat. De ce-i atât de mic-mic-mic și nu-i unul mare-mare-mare ?
O coțofană, care l-a auzit și care știa de toate, i-a răspuns:
- Fiindcă l-au scos prea devreme din pământ și nu l-au lăsat să mai crească !
Și, cu asta, coțofana și-a văzut de zbor.
Dar iepurașul ?
Cum era el cel mai deștept dintre toți iepurașii deștepți ce trăiau prin luncile și livezile satului, ce și-a zis: “Nu-i nimic !” Îl îngrop înapoi, în pământ, și stau lângă el până va crește, va crește, mare, mare, să-mi ajungă nu numai pe-un dinte, dar și pe doi, pe toți dinții, să mă ospătez din el, să fac o masă mare, bună și să-mi mai rămână !
Și, binișor - binișor, plin de speranță, a scurmat o groapă !
Și era cald, și gropița răcoroasă, și numai bine încăpea chiar el în ea ! Și ce culcus plăcut ! Și ce adăpost ! Nici lupul, nici vulpea și nici vânătorul nu l-ar descoperi aici !
Și, numai un pic, închise ochii … adică... vru să-i închidă, căci iepurașii nu-si închid ochii nici când dorm măcar. Dorm cu ochii deschiși. Și în picul acela, cât a vrut să închidă ochii, iepurașul a adormit nițel și a visat că … a visat că a îngropat un morcov mic, care tot creștea și se făcea mare-mare-mare, și el tot mânca din el, și morcovul tot creștea și creștea, și nu se mai oprea.
Și, cum avea ochii deschiși, vedea alături, morcovul mic-mic-mic, găsit, și, așa, prin somn … l-a mâncat ! Și nu i-a ajuns ! Nici pe-un dinte ! Dar... când s-a trezit – ce să mai îngroape ca sa crească ?
Păcat ! Dacă iepurașul nu adormea, știși voi ce era ?
Minune, mare minune ! Nici nu vă pot spune !
