Apoi iacă, s-au luat odată la ciondăneală norocul şi cu mintea: care e mai mare din amândoi ?
- Sunt eu, norocule, zicea potolită mintea.
- Ba eu, grăia norocul cu mândrie.
Şi cum, în taifasul lor, mergeau pe drum, i-apucă înserarea departe de sat şi se hotărâră să se culce acolea, în câte un loc să petreacă noaptea.
- Eu, zice mintea, mă duc colo pe câmp, mai departe de drum, să dorm pe arătură proaspătă. Mă feresc din drumul carelor, să nu dea ceva la noapte peste mine.
- Ba eu, zice norocul, mă culc chiar în mijlocul drumului. Nu-mi pasă de nimeni.
- Bine.
Şi - n întunericul aşa de mare, de-ţi dai cu degetele-n ochi - fac amândoi cum vorbiseră: mintea se culcă încolo departe pe arătură, să-şi hodinească ciolanele, iar norocul pe drumul mare, în pulbere.
Şi începură amândoi să mâie porcii la jir şi să asculte la căţelul pământului.
Dar colea-n crucea nopţii, ce să vezi dumneata ? Chiar pe drumul de care vorbirăm venea în goana mare o droşcă cu nişte armăsari care mâncau foc.
Acu-i acu’, norocule ! Peste câteva clipe, o să te calce caii şi droşca, şi praful nu s-o alege de tine !
Aş ! Caii, cu tot întunericul, vin până aproape de mogâldeaţa din cale şi, zărind ceva, odată se sperie, sar în sus sforăind, rup hăţurile şi o iau razna pe câmpie în lături, spre răsărit, încotro credeţi ? Chiar spre locul unde era culcată mintea, pe care o strivesc, sărmana, cu picioarele şi cu roatele droşcei şi-i sfărâmă oasele, de se trezeşte prăpădită.
Apoi se duc cu vizitiu cu tot în treaba lor.
Dimineaţa, norocul se scoală vesel şi se duce la minte. Ea, săraca, se văita a pietre seci şi nici nu se putea urni din loc.
- Ce-ai păţit, soro ?
Îi spune.
- Păi vezi, zice el, aşa e că tot eu sunt mai mare ?
- De ce? întreabă mintea plângând.
- Apoi dacă te culcai tot în drum, nu ţi s-ar fi întâmplat una ca asta. Ascultă ici, dă-te învinsă măcar acum şi supune-te mie.
- Nu mă dau, norocule, nu, glăsuieşte mintea. Dacă n-a dat droşca peste tine, asta a fost o întâmplare şi însemnează că ai avut o dată noroc; nu însemnează sa facă toţi ca tine.
- Aşa? Apoi te las aci, cu toată mărimea ta.
Şi norocul a plecat îmbufnat.
Acu’ mintea a zăcut acolo cât a zăcut, până s-a putut pune oleacă pe picioare; apoi s-a dus la un doctor de s-a căutat, şi într-o lună s-a mai orjovenit parcă.
Aşa. Şi într-una din zile, după ce s-a însănătoşit, iată că se întâlneşte iar cu norocul, îşi dau mâna şi se împacă.
- Nu-i aşa, cocoană minte, că de acum înainte n-ai să mai zici că eşti mai mare ?
- Ei aş ! Doar n-ăi fi tu. Dacă ţii morţiş, zise mintea, să te cunosc mai mare, dovedeşte şi tu cu o faptă că e mai ceva de capul tău.
- Ce faptă ?
- Iată, vezi ungureanul ăla, care trece cu oile pe drum ?
- Îl văz.
- Du-te, noroace, de-l fă, dacă poţi, om în toată firea, că eu am sa plec din capul lui. Fă-1 să trăiască în pace, să moară fericit şi să poată lăsa la moarte-i şi pe ai lui î bine. Ba să fie şi altora folositor.
- Mă duc, cum nu. Şi-i vedea şi tu cât pot. Da’ unde să te mai găsesc ?
- Ia, zice mintea, tot aşa, prin lume. Mă duc şi eu mai mult la cei care mă caută.
Până acum bine.
Şi s-a dus norocul. Apoi, fără să-l vază cineva, s-a aşezat în faţa ciobanului.
Ăla parcă se mai schimbă oleacă în toată înfăţişarea lui. Se făcu mai ţanţoş şi începu să mâie oile spre o leasă, că s-apropia de iarnă şi vrea să le facă un ţarc.
Când s-apucă să sape, ca să bată pari mai groşi în pământ, abia dete cu târnăcopul, că acesta se izbi de ceva tare.
Acolo, ce să-i vază ochii ciobanului ? O căldare cu galbeni.
Altul, în locul lui, ar fi murit şi ar fi înviat de bucurie. Ungureanu însă a pus galbenii în desagă şi şi-a văzut de drum, ca şi când nu i-ar venit nicio bucurie.
Pe urmă îţi crede că şi-a mai cumpărat omul alte oi, ori că a început să se îmbrace şi să mănânce mai bine oleacă; ori că a început să dea milostenii la săraci...
Aş ! Ferit-a Sfântul. A făcut alta, boacănă de tot, şi... ştiţi ce ?
A făcut sălbi din galbeni şi le-a pus la gâtul oilor, de se mirau şi ele ce le găsise. Apoi a plecat cu oile pe drum, mâncate, nemâncate, plimbându-se şi el ţanţoş.
Aşa. La o săptămână, iată îi iese în cale un boier mare, d-ăia care putea să taie şi să spânzure în ţară.
- De ce ai pus, măi ciobane, galbenii ăia la gâtul oilor ?
- D-apoi ce era să fac cu ei ?
- Măi, da’ tare prost e ungureanul ăsta, îşi zice boierul în gând.
N-a minţit ăla care a zis că pică norocul pe buşteni. Apoi îi zice tare:
- Ia ascultă, băiete, dă-mi mie sălbile, să-ţi dau de soţie pe fata mea.
Când aude ciobanul, rămâne cu gura căscată.
- Noa ! Că s-o iau şi ţi le dau.
S-a dus după boier. Când a văzut fata - zână din cer picată - i-a căzut şi lui cu tronc; că la însurătoare, de, se pricep şi proştii.
Şi s-a repezit nevlegul la oi de le-aluat sălbile şi le-a dat boierului care se legase să-i dea pe fie-sa de nevastă.
- Hi, hi ! zise norocul, vorbind cu sine, unde e acum mintea să mă vadă cât pot ?
Dar mintea nu era nici ea pe departe. Urmărea şi ea lururile, să vază d-a minune: unde are să ducă norocul pe cioban ? Că-1 lăsase în sama lui.
Aşa. Şi se hotărăşte cununia pentru duminica viitoare.
Boierul acela însă, când l-a văzut ce poamă e, şi-a şi mutat gândul să-l mai facă ginere. Banii, nu-i vorbă, îi luase, dar zicea el: „Nebun aş fi să-i leg fetei capul cu un tăntăvan ?“
Lasă că şi fata fugea de cioban ca de Ucigă-1 toaca. Că, vezi dumneata, dacă una d-ale noastre, d-ar fi cât de săracă, nu vrea să ia un băiat bogat şi urât şi cântă cu foc:
Decât cu galbeni la gât
Şi cu bărbatul urât,
Mai bine cu gâtul gol
Şi cu bărbatul marghiol...
Dar ea, fată frumoasă, bogată şi de neam, cum era să ia pe cioban, urât şi năbârgeac ?
Bine; da’ vorba: cum să se cotorosească boierul de el ? Că-i făgăduise, şi nu mai scăpa de cioban.
Îl cheamă la divan, unde erau adunaţi boierii cu Vodă şi cu Mitropolitul, şi-i pun câteva întrebări, să vadă dacă ştie să dea răspunsul la ele. Îi caută adică nod în papură, ca să se poată curăţa de el.
Dar ciobanul spunea ce spunea - cum spunea, nu mă mai întrebaţi - apoi îndată îşi da în petec, tot ca la el la stână:
- Bâr, oaie! Noa, mânca-te-ar lupii !
Atunci, ce să vezi dumneata ? Hotărăsc boierii să-l spânzure; că se ţinea zgaie după fată. Şi apoi n-ar fi vrut ei, nici în ruptul capului, să intre în neamul lor un cioban.
Şi aşa în ziua hotărâtă pentru cununia ciobanului cu fata, boierii hotărâră să-l cunune pe neder cu altă mireasă: cea de care vorbeşte cântecul:
Jupâneasa Carpena,
Adusă din Slatina,
Numai din topor cioplită
Şi din bardă bărduită.
Sosind ziua sorocită, duseră pe bietul cioban la spânzurătoare şi se strânse norod mult la locul cu pricina, să vază când i-o pune gâdea ştreangul de gât.
Acu’ prin mulţimea aceea mai erau un om şi o femeie, care umblau forfotind prin lumea ce se tot vărzuia încoace şi încolo. Pe aceşti doi însă nimeni nu-i vedea.
lată-i că se întâlnesc amândoi.
- Du-te, noroace, de scoate omul, că se prăpădeşte. Aşa ne-a fost vorba ?
- Nu pot, soro, nu pot ! Eu i-am dat noroc; dar vezi, la asta nu mă mai pricep.
- Aşa ? glăsuieşte mintea. Păi, dacă l-oi scăpa eu de la moarte, te mai lauzi că tot tu eşti mai mare ?
- Nu mă mai laud, nu ! Numai scapă-1, soro, că uite, acu-i pune laţu’.
- Bine dar... şi nevăzută de nimeni, se duce mintea şi numai se uită în ochii ciobanului:
- Ia mai staţi, boieri, glăsuieşte atunci ungureanul, care până aci tremurase vargă şi nici grai nu putea scoate; mai staţi, oamenilor; nu pripiţi cu spânzuratul şi mai staţi să ne dăm sfatul.
Vorbea de rândul ăsta aşa de mândru, că boierii porunciră lui gâdea să-l mai lase.
- Să vorbească, să vorbească ! strigă poporul adunat, şi atunci iar începu ciobanul:
- Apoi, uite ce e. Eu numai m-am prefăcut că nu ştiu să grăiesc o boabă, două mai de doftă şi că sunt prost, să vedem: oare ce aveţi să faceţi cu mine ? Şi să mai văd: aveţi răbdare ? Păi bine, domnilor, aşa se poartă boierii în ţara asta ? Ce-ţi răspunde oare când, venind tatăl meu, cumnatul craiului cutare de peste munţi, o afla că mi-aţi luat bănet cu cât s-ar cumpăra o împărăţie, pentru o fată de boieri; şi că, în loc să mi-o daţi de nevastă, aţi hotărât pe urmă să-mi răpuneţi capul ? Cum vine fapta asta a dumneavoastră ?... Să-i luăm banii şi pe urmă hop ! Mort, nemort, hai cu el la groapă !
Şi se mai porneşte, nene, ăl ungurean să grăiască înţelepţeşte cu cei de faţă, că se mirau acu’ şi boierii, şi Vodă, şi Mitropolitul de atâta docsie la un cioban.
Ba se mira şi fata, care era de faţă şi căreia îi părea, de rândul ăsta, mai frumos parcă...
- Daţi-i drumul, strigă Vodă, că voinicul ăsta nu face de spânzurătoare ! Mai bine, iată, îmbrăcaţi-1 cu hainele astea de logofăt mare. Şi meargă apoi la biserică cu fata boierului, să se cunune chiar azi.
Şi întorcându-se către tatăl fetei, grăi:
- Acu ţi-e cu voia ?
- Cum nu, Mărite Doamne !
Şi s-a cununat ciobanul logofăt cu fata boierului care-i luase galbenii, şi au trăit în pace şi belşug şi spre folosul ţării; că mintea n-a mai fugit din capul voinicului. Şi iacă, de atunci a rămas mintea mai mare decât norocul.
Dar ea se duce acum numai la cei care umblă după lumină, cât mai multă lumină.
