Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la marginea oraşului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur şi cifrele de pietre scumpe.
Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac…
Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părţile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă şi îl desfăcu să îl repare. Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mişca roţile dinţate şi bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac…
Ceasul pe care îl găsise meşterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greşeală de stăpânul său. Repară ceasornicarul ceasul şi îl aşeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.
Într-o zi trecu pe acolo împaratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Îl duse la palat şi îl aşeză în sala tronului păzit de doi ostaşi. Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc ţăranii, abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îţi dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse ! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura. Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fura şi ultima bucaţică de pâine, împăratul îi spunea:
– Ei, vorbeşte şi tu ! Îţi dau voie o clipă… Şi iată că după ceasul cu limba de aur, clipa ţinea, ţinea şi nu se mai sfârşea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inima !
Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.
– Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amarî. Nu merge bine, Maria ta !
L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare. (…) Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întampla.
– Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inima ? Inima ţine cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreţi… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine. Meşterul dădu din cap. Doar avea şi el o inimă şi-l înţelegea tare bine pe piticul cel inimos! ( …)
Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat. Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas ! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbiră boierii câte o ora, iar nevoiaşii câte o clipa…
Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în ţara poveştilor şi în locul lor fură aşezaţi pitici de fier, sau arcuri, lanţuri, pendule şi cuci.
Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lanţ, cu pendule sau cu cuc, dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii.
