DUMITRU STĂNCESCU 1866 - 1899
Folclorist, traducător și publicist român
Dumitru Stăncescu a fost un folclorist și publicist român. El s-a născut la 20 decembrie 1866 la București.
Părinții săi erau intelectuali, tatăl său fiind C.I. Stăncescu, fost director al Teatrului Național și fost secretar al Ateneului Român.
A absolvit colegiul Sf. Sava, unde l-a vut ca profesor pe Gheorghe Dem Theodorescu.
Dumitru Stancescu și-a făcut studiile universitare în țară, iar doctoratul în științe sociale (științe politice și administrative) l-a obținut în 1890 la Liege, în Belgia.
În perioada 1885-1895 a cules și a prelucrat folclor românesc după metoda numită „a lui Petre Ispirescu”.
S-a preocupat să adune texte de mare expresivitate și să păstreze oralitatea poveștilor, conciziunea și claritatea lor, precum și modul alert de expunere specific povestitorilor din Muntenia .
Dumitru Stăncescu a publicat folclor cules de el în "Revista Nouă", înființată de Bogdan Petriceicu Hasdeu. A colaborat și la revista „Literatorul”.
În 1892 a inițiat colecția „Biblioteca pentru toți”, în care s-au tipărit operele a numeroși scriitori români și străini, al cărei director a fost în perioada 1896-1899.
A tradus din Hans Christian Andersen, Bernardin de Saint-Pierre și Herbert Spencer.
A murit la 12 iulie 1899 în Elvetia, la Brunnen, unde se dusese pentru tratament.
Odată pe vremea de demult, când mâncau șoarecii pe pisici și erau mai
înalți ăi pitici, adică așa vine vorba, dar eu spun adevărat, s-a
întâmplat de a vărsat stăpânul păsărilor din lumea asta cinci kile de
mei și a buciumat din bucium ca să se strângă toți supușii lui de pe
pământ și să împartă meiul frățește.
Păsările, cum au auzit buciumul, cum s-au adunat, care de pe unde
erau, de au împărțit meiul parte dreaptă, cum le-a fost poruncit
stăpânul. Dar după împărțeală — vezi dumneata cum s-a potrivit — a
prisosit un bob.
Prisosind ăl bob, s-au repezit toți, unul ca să-l ia el, ălălalt că lui i se cuvine, ș-a ajuns treaba, din vorbă în vorbă, de s-a făcut o bătaie așa din cale-afară, că, se zice, care a scăpat, a scăpat mai schilod, mai ciontit, cum a putut sfârși, dar care a murit, apoi a murit de tot.
Prisosind ăl bob, s-au repezit toți, unul ca să-l ia el, ălălalt că lui i se cuvine, ș-a ajuns treaba, din vorbă în vorbă, de s-a făcut o bătaie așa din cale-afară, că, se zice, care a scăpat, a scăpat mai schilod, mai ciontit, cum a putut sfârși, dar care a murit, apoi a murit de tot.
Din astă bătaie a rămas beteag de aripă și Sur-Vultur, năzdrăvanul de
pe tărâmul alălalt, care, cum s-a simțit că-l doare aripa, a dat dosul
târâș-grăpiș și el cum a putut, într-o pădure mare cu copaci
groși-groși !... de nu era în puterea omului să-i fi cuprins în brațe, și
înalți, de nu le puteai vedea vârfurile să fi avut cinci perechi de
ochi, și s-a așezat p-o cracă cam la marginea ei. Acolo, dacă s-a
așezat, n-a stat mult și iacă s-a pomenit c-un vânător că întinde pușca
să-l împuște.
— Măi creștine, zise Sur-Vultur cum văzu așa, lasă pușca jos, nu mă
omorî, ci ia-mă de mă du acasă și mă hrănește, că ți-oi prinde și eu
bine cândva.
Vânătorul, auzindu-l vorbind omenește, lăsă pușca jos până sfârși, iar după ce sfârși, iar o întinse spre el.
— Măi creștine, măi, te-nțelege, măi, că nu-ți vorbesc de rău. lasă pușca-n jos.
Ăla nu vru, ăsta îl rugă... În sfârșit, până-n trei ori; la a treia
oară se hotărî și vânătorul să-l cruțe și-l luă cu dânsul acasă, gândind
și el că, cine știe?... o fi ceva dacă vorbește el ca oamenii. Și-l
duse acasă.
Cum ajunse, îl obloji la aripă cu boz, cu una, cu alta, să-l vindece mai repede.
După ce-l obloji bine, Sur-Vultur ceru să-i taie o vacă să mănânce ș-o mâncă toată. A doua zi, nu, că să-i mai taie una.
— Păi bine, măi Vulture, tu mă lași sărac, măi !
— Lasă, ce-ți pasă, răspunse Sur-Vultur, știu eu ce fac, dacă-ți place; dacă nu... eu altfel nu pot să te ajut întru nimic.
— Mai na, dar.
Și-i dădu să mănânce câte o vacă în fiecare zi, până nu-i mai rămase
nici una. Ce era să facă ? intrase în horă. În ziua când îi dădu p-a mai
de pe urmă, se pomeni cu Sur-Vultur că-i zice să bată o prăjină de nouă
stânjeni în mijlocul curții, ca de vro palmă în pământ, și, după ce o
bătu, Sur-Vultur o luă în sus și du-te, și du-te, și iar mai du-te...
s-a dus până l-a pierdut din ochi omul. Când l-a pierdut din ochi, a
început și el să fluiere.
— Ia te uită, mă, îmi mâncă vitele și mă lăsă așa !... Și puse mâna să se scarpine în cap.
În vreme ce se scărpina el în cap de necaz, numai se pomeni că-i
vâjâie ceva la ureche; când se uită, ce să vază ? Sur-Vultur se năpustise
tocmai d-acolo din văzduh, cât putuse, cu pieptu-n prăjina din mijlocul
curții, și cum o izbise cu osul pieptului o vârâse pe toată în pământ.
Apoi se îndreptă spre român și-i zise:
— Îmi încercai puterea; acu pun-te-n spinarea mea și aidi ! După ce
plecară înălțându-se în văzduh, taman când erau pe-aproape de vântul
turbat, Sur-Vultur numai dădu drumul românului din gheare și după ce-l
lăsă de se învârti nițel, iar îi dădu și iar îl prinse, până în trei
ori, după care-i zise:
— Vezi, așa frică am pățit și eu când ai întins pușca spre mine, cum ai simțit și tu acu când îți dădui drumul.
Apoi, după ce mai umblară, vreme îndelungată, iaca dădură de niște
case, de la soare a fost putând ține românul ochii deschiși, dar la ele
nu i-a putut de loc. Sur-Vultur îi zise:
— Du-te în casele alea, că sunt casele soră-mi, și cere și tu din
pomană, că-mi face mie, gândește c-am murit; iar când ți-o da, tu să
zici: „Bogdaproste, să fie pomană cui a făcut-o, da Sur-Vultur să
trăiască unde-o fi”. Și să-i ceri nuca seacă dintre căpătâie.
— Bine, răspunse omul și plecă.
Dac-ajunse la casa surorii lui Sur-Vultur, și dacă i-a dat și lui din pomană, el a răspuns:
— Bogdaproste, da pomană să fie cui a făcut-o, iar Sur-Vultur să trăiască unde-o fi.
— Ce, ori n-a murit ? ori trăiește ? întrebă cu bucurie sora; și de ce n-a mai venit p-acasă ?... pe un’ s-a rătăcit ?...
— Vine acasă, răspunse românul, da auzi, cică întâi să-i dați nuca
seacă dintre căpătâie, și după aia vine, că-i trebuie să facă nu-ș’ ce
cu ea.
— Ba aia-i vorbă! răspunse sora; nu l-am văzut de-atâta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da nuca seacă n-o dau.
Auzind așa, românul se-ntoarse îndărăt, unde lăsase pe Sur-Vultur, și-i spuse că iaca și iaca.
— Sui pe spinarea mea, zise atunci Sur-Vultur, și hai să mergem la frate-meu. Și o porniră.
Dacă ajunseră la frate-său, coborî românul jos de pe spinarea
vulturului și se duse și la el, după ce-l învăță Sur-Vultur să zică tot
vorbele ce zisese când fusese la soră-sa. Dar și frate-său răspunse tot
în chipul ăla:
— Nu l-am văzut de-atâta vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci înainte, da nuca seacă nu i-o dau.
Atunci Sur-Vultur, văzând că nici frate-său nu-i dă ce cere, o porni spre casele nevesti-si.
Alături de casele ei era un puț. Sur-Vultur zise românului:
— Du-te de scârțâie cumpăna puțului nițel și de te-o întreba cine e, să spui că ești om bun și ești trimis de Sur-Vultur.
Se duse românul, scârțâi cumpăna puțului și numai iacă auzi un glas:
— Cine e acolo la puț ? că am o cățea brâncușe, cu dinții de oțel, când i-oi da drumul îl face mici fărâme.
— Om bun e, răspunse românul, trimis de Sur-Vultur.
Când auzi nevasta lui Sur-Vultur așa, îndată ieși afară la poartă
și-l pofti în casă și-l ospătă, și-i dădu de băut, și apoi îl întrebă că
ce vești îi aduce de la bărbatu-său.
— De vești, slavă Domnului, sunt bune, e sănătos, voinic; a avut un
beteșug la o aripă, da i-a trecut; acum m-a trimis pe mine, că, cică,
auzi, să-i dai dumneata nuca seacă dintre căpătâie, că-i trebuie, nu-ș’
ce să facă cu ea.
Nevasta, cum auzi ce-i cere, cum a răspuns:
— Să știu că nu mai văd cât oi trăi nucă seacă, dar eu i-o dau, că el multe știe face cu ea. Și i-a dat-o.
După ce i-a dat-o și-a luat românul ziua bună, a mulțumit că l-a ospătat, și a plecat de i-a dus nuca lui Sur-Vultur.
Cum a văzut Sur-Vultur nuca, îndată i-a zis românului să se urce iar pe spinarea lui, că-l duce acasă îndărăt.
După ce umblară ei până sfârșiră calea toată, câtă era, au ajuns cu
bine în părțile unde sta românul. Acolo dac-au ajuns, s-a coborât din
spinarea lui Sur-Vultur, și după ce s-a coborât, dânsul i-a zis:
— Ei, acu na ție nuca seacă dintre căpătâie; când îi avea trebuință,
despic-o frumos cu vârful custurii, că are să iasă din ea vite multe;
vinde din ele, taie, fă ce știi; iar ce rămâne, bagă-le la loc înapoi,
plesnind din ăst bici.
Și după ce-i dădu Sur-Vultur și biciul, își luă ziua bună de la el și
se ridică, încet-încet, rostogolindu-se în slava cerului făcându-se mai
mic, mai mic, până nu se mai văzu.
După ce se făcu Sur-Vultur nevăzut, românul vârî nuca în sân, puse
biciul în desagă, că era bici mic, și-o porni înainte de merse pân’ dădu
d-o pădure mare, verde și răcoroasă.
Dac-ajunse la pădurea asta, mai umblă ce mai umblă prin ea, și găsi
un luminiș unde se așeză la umbra unui frasin, să-i tragă un pui de
somn, să-și mai vie în fire, că era amețit de drumul ce făcuse prin
văzduhuri.
Adormi; dacă adormi, nu se mai trezi până înspre seară, când cobora
soarele spre asfințit; iar după ce se deșteptă, nemaiputând răbda până
să ajungă acasă, scoase custura și crăpă nuca seacă.
Ce să vezi, când o despică !... Câte nații de vite în lumea asta, el
le-a fost avut toate; se umpluse luminișul de mișunau, nu mai aveau loc
de loc; un ac să fi aruncat și nu cădea jos: boi cu coarnele aduse,
lungi de câte un cot, vaci mai mărunte cu ugerele pline de-abia le
puteau purta, oi cu lâna ca mătasea, armăsari de mâncau foc, catâri,
măgari, capre, până și cerbi cu coarnele înrămurite; tot felul de
lighioane, care vasăzică, erau acolo.
Se uită el bucuros la ele, le mai scuipă să nu le deoache, ș-apoi se
duse la dăsagă să scoată biciul să plesnească, ca să le bage la loc.
Când colo, ce să vezi? ia biciul de unde nu e... că-ncoa, că-ncolo,
c-o fi tunsă, c-o fi rasă, biciul nu era și pace. În somnul lui, cine
știe, o fi trecut vreun hoț și negăsind nimic la el, că bani n-avea nici
frântură, o fi luat biciul să nu zică încailea că nu s-a ales cu nimic.
Ei, acum ce să facă el cu vitele ? Ca să le ia să le mâie de la spate,
nici gând să fi avut; cum era el să mâie sumedenia aia mare ? ba se mai
și răspândiseră prin pădure. Se așeză și el p-o buturugă și începu a
plânge, blestemând ceasul când adormise. În vreme ce plângea el, numai
iaca se pomenește alături cu Tartacot, barbă d-un cot, călare p-o
jumătate de iepure șchiop, care-i grăi așa:
— Mă române, nu mai plânge, că știu ce ai tu, și mă prind să-ți aduc
vitele și să ți le vâr în nucă, dacă mi-i da nădejdea ta d-acasă...
— Da ce nădejde mai am eu acasă, vai de capul meu ?! zise românul supărat.
— Ai, ce-ți pasă, tu făgăduiește-mi-o, și eu îți vâr vitele la loc.
— Apoi, dar, dacă e așa, ți-o dau, răspunse românul.
— Bine, ne-am învoit — urmă a grăi Tartacot, și scoase dintre firele
bărbii un bicișor numai cât degetul ăl mic, și plesni de trei ori din
el.
Cum plesni, cum intrară toate vitele în nucă, nuca se închise la loc,
și românul se pomeni iar cu vitele înăuntru; iar Tartacot îi dădu și
biciul, să se slujească cu el la trebuință.
După aia Tartacot pieri, și rămânând românul singur, o porni înainte spre casă.
Pe drum se întâlni la un puț cu un flăcău zdravăn și frumos, c-o desagă la spinare, și-l întrebă unde se duce ?
— Un să mă duc? răspunse flăcăul, mă duc unde m-a rânduit tata la
Tartacot ăl de are barbă d-un cot și umblă călare pe o jumătate de
iepure șchiop. Și plecă înainte flăcăul.
Taman atunci își aduse aminte bietul om că-și lăsase nevasta borțoasă
când plecase, și că flăcăul ăla era nădejdea de care el nu știa, și pe
care o făgăduise lui Tartacot când i-a băgat vitele în nucă.
— Care vasăzică, eu lipsesc d-acasă de vro 16— 17 ani, se gândi el,
că el știa că lipsea de mult, dar nu credea că e atât. Măre, cum trecu
vremea !
Și începu a plânge de necaz, că, cum să-și dea el copilul pe mâna
năzdrăvanului ăla, fără să se gândească; mai bine se lipsea de vite, că,
cu așa voinic de flăcău își agonisea el pâinea de toate zilele... Ei,
dar ce să mai zici ? Ce se făcuse, se făcuse. O luă și el înainte și se
duse acasă.
Flăcăul, după ce umblă vreme ca la vreun an de zile, ajunse la
Tartacot, care îi și arătă ce avea să facă; și fiind flăcăul vrednic, în
curândă vreme făcu pe năzdrăvan să-l iubească, să-l îngrijească și să-i
dea ce avea mai bun.
Alături de ținuturile lui Tartacot erau ținuturile Dracului, care
avea o fată... o drăcoaică și jumătate, cu niște ochi de scăpărau
scântei, cu gură mică... nu semăna cu tată-său, neam; se vede că era
făcută cu vreo pământeancă. Dar acum cu cine era făcută, nu e treaba
noastră, atât că flăcăul se amoreză de ea; și s-amoreză nu glumă, că de
n-o vedea într-o zi se prăpădea de tot; fata iar, cum era împresurată
tot de pocituri de draci, scălâmbăiați și negri ca tăciunele, fără nici
un lipici, se amoreză de el și mai și ca el de ea, și văzând că nu e
rost să se ia amândoi, că, cum s-ar fi învoit dracu ?... hotărâră să
fugă... și așa și făcură.
Într-o noapte, numai o puse flăcăul alături p-un armăsar turbat al
lui pe care i-l dăruise Tartacot, și p-aci le fu drumul !... Taman spre
dimineață prinse de veste drăcoaica, muma dracului, de fuga nepoată-si,
și repede porni pe fiu-său în urma lor.
Când a fost aproape să-i ajungă, fata simți și i-a zis flăcăului:
— Ia te uită-ndărăt să vezi ce se zărește.
— Vine repede o cioară neagră, răspunse flăcăul după ce se uită.
— Ăla e spurcatul de tata, zise fata; eu mă fac bisericuță, tu fă-te călugăraș înaintea bisericuței.
Se făcură așa, și numai iaca și cioara fuga trecu pe lângă ei,
uitându-se-ncolo, că nu-i e datina dracului să treacă pe lângă biserică
și să se uite la ea. Apoi, după ce se mai duse înainte, văzând că nu dă
de ei, se întoarse înapoi și se duse acasă. Cum trecu pe lângă tineri
înapoi, cum se prefăcură și ei la loc oameni și porniră repede înainte.
Când ajunse dracul acasă și spuse mă-si că n-a văzut nici urmă de
fată or de flăcău, numai o bisericuță c-un călugăraș, drăcoaica i-a dat o
palmă de i s-au zguduit creierii-n țeastă...
— Ăia erau ei, netrebnicule, nici atât nu te-ai priceput ?
Fuga-ndărăt după ei, ce mai stai ? Să-i ajungi și să mi-i aduci acilea, să le arăt eu fugă.
Fuga-ndărăt după ei, ce mai stai ? Să-i ajungi și să mi-i aduci acilea, să le arăt eu fugă.
Dracul, cum a auzit vorba mă-si, fuga-ndărăt, până iar s-a apropiat de fugari.
— Ia te uită înapoi, ce vezi ? zise iar fata flăcăului.
— O coțofană neagră vine de foc.
— Fă-te pieptene și eu pădure.
Pân’ să se facă, dracul și el acilea; da de un’ să știe el că
pieptenele și pădurea sunt fugarii, după care alerga el ? Că el nu se
prea pricepea așa de mult la d-alde astea; astea mă-sa le știa bine. S-a
întors îndărăt, iar fără ispravă. Drăcoaica, dacă l-a văzut așa de
nevoiaș, l-a scuipat de necaz: apoi a pus o hanță pe ea, a încălecat pe
piuă, a dat cu pistolul în fundul piuăi și o dată a sărit trei hotare,
lăsând flăcări în urmă.
Fata, cum simți că se apropie bunică-sa, a cărei putere și vicleșug
le cunoștea bine, o cam sfecli, dar tot nu se dădu prinsă: se făcu o
baltă mare... și pe flăcău îl prefăcu într-un rățoi. Când veni drăcoaica
a bătrână și văzu balta, îndată pricepu că aia e fie-sa și rățoiul
flăcăul, dar era taman în mijlocul bălții, și nu-l putea ajunge, că fata
îl învățase pe el dinainte să stea departe de mal și să nu cumva să
deschiză ochii, că i-i ia mă-sa, ci să-i ție închiși strâns.
Mătușa l-a tot momit cu una, cu alta... că să vie să-i dea râme să mănânce... că aia, că ailaltă — rățoiul nu se apropia...
— Rățoiaș, maică, — urmă dânsa, văzând că nu e chip să-l înduplece a
veni la mal — ai văzut tu drăcoaica adevărată cum e ? N-ai văzut. Ia te
uită-ncoa, că eu sunt curat drăcoaică, fata nu e, ea e corcită.
Flăcăul, prost, ce-i veni ?.. să vază și el cum e drăcoaica, că tot
auzise mereu, dar de văzut nu văzuse niciodată... Deschise ochii s-o
vază și, cum îi deschise, cum i-i sorbi drăcoaica, și plecă lăsându-l
orb. După ce plecă bătrâna, fata și flăcăul se prefăcură oameni iar la
loc.
— Ei, vezi, zise fata, nu ți-am spus să nu deschizi ochii ? Acu
rămăseși orb! Da lasă că tot am nădejde să ți-i pui la loc. Așteaptă-mă
aici, că eu mă duc să încerc să-i fur. Pe bătrână a fost ajuns-o un somn
într-o pădure mare, lângă un izvor.
Fata, trecând p-acolo, o văzu și dacă o văzu, îi desfăcu binișor mâna
în care ținea strâns ochii flăcăului, îi luă și puse în locul lor un
găinaț de cioară; apoi se întoarse îndărăt.
Mătușa, după ce s-a deșteptat, și-a luat picioarele la spinare și a plecat spre casă. Când a ajuns, fiu-său a întrebat-o:
— Ei, ai făcut vreo ispravă ?
— Cum să nu fac ? ce, sunt nătângă ca tine ? i-am sorbit ochii... ia uite-i...
Când desfăcu mâna să-i arate ochii, ce să vază ? Găinațul de cioară.
— Asta ți-e pricopseala ? întrebă dracul pe mă-sa, care rămăsese cu
gura căscată — apoi dar... na !... Și-i plesni o palmă mătușii, vere,
de-i săriră ochii din loc și rămase ea oarbă.
Fugarii, de dincolo, văzându-se scăpați teferi și nevătămați, se
duseră acasă la tata băiatului unde după ce se cununară, făcură o spuză
de copii și trăiră cu toții mulțumiți până la adânci bătrânețe...
- Iar eu încălecai pe o viespe
- Ș-o lăsai la dumneavoastră-n iesle,
- Să te duci, cucoane, că ești stăpân
- Să spui să-i dea și ei nițel fân.
Dumitru Stăncescu - Basme, culese din gura poporului, București, 1892, p. 21-38; Povestit de Dedu Dinu, ajutat de Ioniță al lui Radu Cojocaru, amândoi din Chirculești, plasa Câlniștea, județul Vlașca.