Dimitrie Anghel 1872 - 1914
GHERGHINA

Miresmele
 sunt graiul florilor. Ele călătoresc pe vânt, aleargă de ici-colo, se 
ridică peste zidurile grădinilor, te întâmpină cine știe unde în 
pustiuri, te urmăresc și merg cu tine, te lasă apoi la o răscruce și 
dispar cum au venit, fără să știi de ce. Suflete rătăcite colindă lumea,
 un norod de fantome de toate culorile călătorește căutând poarta 
sufletelor noastre, stăruiesc într-un fald de rochie, se ascund sub 
adăpostul unei frunze, se strecoară pe ferești și pe uși și umblă 
pretutindenea fără să le putem vedea.
Merg coloratele fantome sub formă de mireasmă, trec umbrele de 
buchete, alunecă albastrele spectre, aproape de noi, fără să le putem 
atinge, fără să le putem cuprinde forma, fără să le putem vedea. Trec 
procesiile dulcelor moarte, își încrucișează calea, se întreabă și își 
răspund poate, ducându-și în brațe urna, în care și-au pus sufletul lor 
mirositor, spre cine știe ce țintirim tăinuit al întinderilor albastre.
Toate își au graiul lor. Gherghina singură, marmoreana și recea 
floare ce stăruie până târziu în grădini, când vine toamna, ținându-și 
pe frunte sus, până și în minutul morții, coroana de petale ca o regină,
 singură ea tace, nu-și spune nimănui durerea.
Enigmatică și rece, mulțămită cu fardul trecător căzut din paleta 
naturii în cuibul ei; cea roșie, bucuroasă de purpura ce-i ascunde poate
 paloarea minutelor de slăbiciune ; cea palidă, veselă că-și poate masca
 roșața ce i-ar urca în obraji, în clipele când sufletul se 
înduioșează ; așa se clatină ele pe ramuri.
Prin clătinări ușoare își spun ele ce simt, una celeilalte, prin 
izbucniri colorate deasupra ramurilor își vădesc ființa, prin umbra pe 
care și-o coboară și și-o măresc pe drumuri, cu mersul soarelui se 
apropie și se ajung una pe alta.
O întâlnire mută în capătul unei răscruci, de unde pornesc cărările 
infinitului, o apropiere catifelată de umbre ce se sărută, două lumini 
ce coboară de pe înaltul unui ram ca să facă oleacă de întunerec în 
luminișul unui drum.
Împrejurul lor, ca să-și spuie splendorile, ca să-și arate bogățiile,
 ca să-și slăvească aparențele ori micimile, toate vorbesc. Elocvența 
miresmelor, oratoria parfumurilor, demagogia mirodeniilor umplu aerul. 
Fiecare își scutură parfumata ei rochie, fiecare cheamă, fiecare plânge 
un strop mirositor de rouă, fiecare își anunță nașterea, iubirea sau 
moartea, ca să ne înduioșeze sufletul.
Gherghina singură tace. Marmoreană și rece, disprețuitoare pentru 
gălăgioasa durere, naște, iubește și moare, fără a spune nimănui nimic.
Un zbor de petale ce le aduce vântul a fost viața ei, un punct 
colorat care mai nălucește în spațiu o clipă, rumenind încă locul unde a
 stat, o umbră dispărută pe un luminiș de drum.
Ținându-și funerara urnă în brațe, în care sufletul ei tace și după 
moarte, în alaiul atâtor fantome ce se îndreaptă spre țintirimul 
florilor ce au murit, pe dânsa nimenea n-o știe, n-o vede, nici n-o 
presimte...
 
 
