Dimitrie Anghel 1872 - 1914
GHERGHINA
Miresmele
sunt graiul florilor. Ele călătoresc pe vânt, aleargă de ici-colo, se
ridică peste zidurile grădinilor, te întâmpină cine știe unde în
pustiuri, te urmăresc și merg cu tine, te lasă apoi la o răscruce și
dispar cum au venit, fără să știi de ce. Suflete rătăcite colindă lumea,
un norod de fantome de toate culorile călătorește căutând poarta
sufletelor noastre, stăruiesc într-un fald de rochie, se ascund sub
adăpostul unei frunze, se strecoară pe ferești și pe uși și umblă
pretutindenea fără să le putem vedea.
Merg coloratele fantome sub formă de mireasmă, trec umbrele de
buchete, alunecă albastrele spectre, aproape de noi, fără să le putem
atinge, fără să le putem cuprinde forma, fără să le putem vedea. Trec
procesiile dulcelor moarte, își încrucișează calea, se întreabă și își
răspund poate, ducându-și în brațe urna, în care și-au pus sufletul lor
mirositor, spre cine știe ce țintirim tăinuit al întinderilor albastre.
Toate își au graiul lor. Gherghina singură, marmoreana și recea
floare ce stăruie până târziu în grădini, când vine toamna, ținându-și
pe frunte sus, până și în minutul morții, coroana de petale ca o regină,
singură ea tace, nu-și spune nimănui durerea.
Enigmatică și rece, mulțămită cu fardul trecător căzut din paleta
naturii în cuibul ei; cea roșie, bucuroasă de purpura ce-i ascunde poate
paloarea minutelor de slăbiciune ; cea palidă, veselă că-și poate masca
roșața ce i-ar urca în obraji, în clipele când sufletul se
înduioșează ; așa se clatină ele pe ramuri.
Prin clătinări ușoare își spun ele ce simt, una celeilalte, prin
izbucniri colorate deasupra ramurilor își vădesc ființa, prin umbra pe
care și-o coboară și și-o măresc pe drumuri, cu mersul soarelui se
apropie și se ajung una pe alta.
O întâlnire mută în capătul unei răscruci, de unde pornesc cărările
infinitului, o apropiere catifelată de umbre ce se sărută, două lumini
ce coboară de pe înaltul unui ram ca să facă oleacă de întunerec în
luminișul unui drum.
Împrejurul lor, ca să-și spuie splendorile, ca să-și arate bogățiile,
ca să-și slăvească aparențele ori micimile, toate vorbesc. Elocvența
miresmelor, oratoria parfumurilor, demagogia mirodeniilor umplu aerul.
Fiecare își scutură parfumata ei rochie, fiecare cheamă, fiecare plânge
un strop mirositor de rouă, fiecare își anunță nașterea, iubirea sau
moartea, ca să ne înduioșeze sufletul.
Gherghina singură tace. Marmoreană și rece, disprețuitoare pentru
gălăgioasa durere, naște, iubește și moare, fără a spune nimănui nimic.
Un zbor de petale ce le aduce vântul a fost viața ei, un punct
colorat care mai nălucește în spațiu o clipă, rumenind încă locul unde a
stat, o umbră dispărută pe un luminiș de drum.
Ținându-și funerara urnă în brațe, în care sufletul ei tace și după
moarte, în alaiul atâtor fantome ce se îndreaptă spre țintirimul
florilor ce au murit, pe dânsa nimenea n-o știe, n-o vede, nici n-o
presimte...
