Emil Gârleanu 1878 - 1914
— Te miri de ce mă găsești mâhnit? mă întrebă prietenul meu, în ochii căruia căutam cercetător.
Iar după câtăva vreme adăugă:
— Mi-au plecat toți copiii la țară. Am rămas eu cu nevasta.
După ce spuse acestea, căzu pe gânduri. M-am uitat din nou în ochii
mari, adânci, umeziți de stropul lacrimii sfărâmat în repedele clipit al
genei. N-am mai spus nici o vorbă. Mă gândeam la omul acesta potolit,
mulțumit în mijlocul alor lui, lângă nevasta pe care o iubea mai presus
de orice, alături de copiii fără de care nu putea trăi. Ce rar se găsesc
oamenii aceștia și cât n-am da să schimbăm, măcar pentru un an din
traiul lor, întreaga noastră viață răvășită, viață cu zilele spulberate
de către furtuna dorințelor și plăcerilor neizbutite. Mă uitam cum a
doua lacrimă răsărea iarăși ca un bob de mărgăritar, în scoica de sidef a
ochiului. Prietenul îmi vorbi:
— Tu, care ești singur, dragul meu, nu vei înțelege mâhnirea mea. Ai
venit acum la mine, peste câtăva vreme te vei întoarce iarăși între cei
patru pereți ai odăiței tale liniștite, între lucrușoarele puse și
rămase la locul lor de zile, de săptămâni întregi. Nici o schimbare nu
vei găși aceiași salcâmi de la fereastră, aceleași strigăte pe uliță, la
același ceas, aproape aceleași scrisori săptămânale, și, rar, aceiași
prieteni care, fie vorba între noi, nu prea sunt legați sufletește cu
viața ta de cunoscător al multor lucruri... Tu ești singur, ești deprins
cu lâncezeala aceasta, care pentru mine e ucigătoare. În casa noastră
trebuie să tresalte viața, s-o simțim. Uită-te împrejur: pentru că sunt
la birou, să luăm de pildă cuțitul acesta de os; ieri, nu mai departe,
nu l-am găsit la locul lui; l-am căutat un ceas, îmi trebuia să tai o
carte, și de-abia l-am aflat, știi unde ? colo, sub vraful cela de cărți.
Îl ascunsese Sandi. Și de câte ori am nevoie, de atâtea ori îl caut. Mă
necăjesc, nu-i vorbă, dar cu câtă bucurie țin cuțitul în mână când știu
că s-a jucat Sandi cu dânsul. Clopoțelul cela de lângă mâna ta lasăl,
lasă-l acolo, a căpătat el și alte trântituri, nu ca aceea ce poate să
i-o dai fără voia ta clopoțelul acesta mă trezește întotdeauna după
prânz, când de-abia ațipesc după munca grea a dimineții. Dar cum
mânușița lui Sandi e departe, azi, vezi tu, clopoțelul parcă nici nu mai
e, iar eu, pentru că știam că nu o să fiu trezit, nici nu m-am culcat.
Să văd câte ceasuri sunt: sunt patru și jumătate. Peste câteva clipe ar
trebui să sosească Puiu de la școală. Parcă-l aud: trântește portița,
își aruncă tașca pe biblioteca din sală, apoi se repede ca o furtună să
mă sărute. Și nu-mi lovește auzul dupăitul, pe scări, al lui Vasilică,
dupăit de ursișor plin de viață; îmi lipsește arătarea, așa, din senin, a
Miei, cu pălăria ferfenițită, la o parte, crezându-se tare cochetă, cu
întreg buclucul de hârtii și poze subțioară, cu zâmbetul cela strâns, ca
într-un degetar de argint, în gropița de la colțul gurii. Vezi tu,
acestea îmi lipsesc... Apoi se uită într-un colț: Uite, Mia și-a uitat
tot buclucul despre care ți-am vorbit. Și cât l-a cules, și l-a așezat,
și l-a bătăturit! O să i-l trimit chiar azi. Strânsura asta de hârtii e
cea dintâi gospodărie a ei, gospodărie care o să pregătească pe cea de
mâine, cea temeinică, la casa ei de femeie harnică și cinstită... Dacă
ar da Dumnezeu să o văd așa!... Dar sunt bolnav... Cam slăbit.
La gândul unei așa de mari fericiri, neliniștea de acum se schimbase
pentru dânsul într-o boală grozavă, de care n-ar fi putut scăpa. Am
căutat să-l liniștesc.
Deodată își aminti ceva.
— Hai, îmi zise, să-ți arăt un lucru.
În odaia de alături, într-un sertar încuiat, păstrase tot felul de
amintiri ce se legau de viața celor patru copilași ai lui. Mărturii de
botez, cordeluțe, jucării. De sub un vraf de hârtiuțe scoase un caiet.
— Uite caietul lui Puiu, caietul din clasa a doua primară (acum a
trecut în liceu, îmi adăugă cu mândrie, ca și când n-aș fi știut despre
aceasta). Vezi ce bine scria de pe atunci ? Dar bagă de seamă. Uită-te
cum a sris cuvântul Tablă, și privește, ici, mai departe, cum a scris
Tată. Cu câtă răbdare și iscusință e așternut T de la tată. Privește
bine cu câtă mlădiere, alintare copilărească e trăgănată coada literei
în jos, ca brațul lui când mă apucă de după gât să mă sărute. De multe
ori, în astfel de lucruri mici, neluate în seamă, se ghicește tot
sufletul unui copil.
Prietenul închise caietul, se mai uită încă o dată, peste tot, în
sertarul din care se împrăștia nu știu ce mireasmă umedă, pătrunzătoare
ca mirosul florilor de tei, apoi îl închise, puse cheia în buzunar și ne
întoarserăm amândoi în birou.
În astfel de clipe cineva trebuie lăsat singur singur cu gândurile
lui. Astfel de înduioșări au ceva din poezia plimbărilor ascunse în
serile pline de mirosul crinilor ce tânjesc, singuratici și mândri, pe
tulpinile lor înalte. O privire, o vorbă care niciodată nu poate fi la
locul ei împrăștie tot farmecul acestei suferințe curate și rare. M-am
sculat să plec, dar prietenul, împotriva așteptării mele, îmi puse mâna
pe umăr și mă opri:
— Ce rău îmi pare că tu, cu sufletul tău duios, n-ai putut încă simți
iubirea de părinte. În legătură cu asta, urmă el, o să-ți povestesc
ceva. Sunt de atunci vreo șapte ani. Puiu avea trei ani. Să stăm.
Ne așezarăm iarăși pe scaune, la locurile ce le avuseserăm înainte;
prietenul meu își sprijini câteva clipe fruntea în palmă, apoi lăsă să-i
cadă mâna și începu:
...Plecasem într-o lungă călătorie, numai eu cu copilul, cu Puiu.
Sunt răstimpuri când, alături de un copil sau nevastă, pornesc să
rătăcesc în lume. Tu știi. E o patimă. Cum aș fi călătorit și acuma, să
fi putut! Pe drum, între străini și locuri necunoscute, pacea te
învăluie mai ușor; priveliștile frumoase munții, apele, satele pierdute
în ceață, departe în clinurile munților acoperiți de păduri întunecate
îți ușurează inima, îți răcoresc sufletul ca aripa unui vânt ce se
strecoară între piept și faldul hainei care te înăbușă. Așa sunt
călătoriile. În anul acela am cutreierat Italia. Două luni de zile am
alergat de la un oraș la altul, de la mare la uscat și iarăși la mare.
Minunile de artă, în muzee, sau prin mănăstirile ascunse, ca niște
comori, prin munți, toate mi-au furat din privire și din suflet. În urma
unei asemenea călătorii te simți obosit și dorești să te întorci cât
mai repede în căsuța ta mică, cu lucruri de toate zilele, cu o altfel de
poezie, pe care sufletul o poate cuprinde. De câte ori nu ai simțit tu
cât de mărginit ți-i sufletul, cât de puțin poate încăpea într-însul!
Așa eram eu atunci; și am fugit din Italia, am fugit pe coasta
Dalmației, într-un oraș vechi, pe zidurile căruia vremea s-a scurs, de
veacuri, ca apa pe o stâncă ce n-a putut-o clinti din loc. M-am dus în
Ragusa. N-ai fost? Să te duci îndată ce-i putea. Trebuie să vezi
zidurile acelea mucegăite, pe care petele de rugină par niște ochi
însângerați, și-n fața cărora parcă ai vrea să pari mai mare decât ceea
ce ești în strâmta ta haină de om modern. Trebuie să calci pe treptele
înguste, săpate în munte de cine știe ce mâini, să treci pe sub porțile
întunecate și umede de răcoare, să privești din pervazul lor marea
întinsă, să privești insula smălțuită în verde și să te lași încins de
fâșia vântului înecat în mirosul amar de olendri, ca să înțelegi tot
farmecul neașteptat al acestui loc. Nicăieri n-am văzut marea mai
albastră ca aici, nicăieri n-am simțit, mai puternic, legătura
sufletului meu cu nemărginirea de apă ce tresaltă veșnic, alături de
tine, întinzându-ți brațele să te ia la sânul ei. Nu știu de ce, dar de
când am văzut marea la Ragusa, nu mi-am putut închipui altfel moartea
decât ca un val albastru ridicându-se domol, ca să-ți cuprindă mijlocul
și să te adoarmă... Am stat o săptămână, și poate aș mai fi rămas, de nu
mă alunga, lângă ai mei, o întâmplare ce ți-aș fi spus-o mai repede
dacă nu mă oprea amintirea acestui oraș.
...Într-o seară am luat pe Puiu și-am pornit spre port. Mă dusesem să
văd escadra engleză, care venise chiar în dimineața aceea și ancorase
în radă. E ceva neobișnuit priveliștea unor vapoare mari cât niște
cetăți, clătinate mânios de valurile unei mări înfuriate cum era
Adriatica atuncea. Am privit câtva, dar pentru că furtuna se întărea,
cerul se acoperise deodată de nori groși și de lângă cuirasate
începuseră să se desprindă bărci ce aduceau pe marinarii învoiți în
port, m-am întors înapoi. N-am apucat să fac nici un sfert din cale, și o
ploaie rece, o ploaie biciuitoare începu să cadă. Am intrat cu Puiu în
cea dintâi cârciumă ce ne-a ieșit în cale. Se înnoptase, un băiat
aprinse lampa unsuroasă atârnată de mijlocul tavanului, și am cerut o
cafea. Așteptam să steie ploaia, dar ea se întețea pe fiecare clipă, iar
de departe veneau bubuiturile înăbușite ale valurilor ce se spărgeau de
țărmuri. Cum isprăvisem de băut cafeaua și căutam să pătrund ceva pe
deschizătura înecată în umbră a ferestrei, deodată se deschide ușa și,
într-un zarvăt grozav, intră, unul după altul, vreo treizeci de marinari
englezi. Mesele nu le-ar fi ajuns, poate nici vinul, mă gândeam eu,
când din mijlocul lor se desface un fel de uriaș bărbos, roș la față, și
se îndreaptă către masa mea. Ce e dreptul, am simțit un fior; repede,
ca o clipire, mi-au trecut prin cap toate amintirile grozave despre
acești lupi ai mărilor. Vroii să mă ridic, să plec, dar, în aceeași
vreme, uriașul se apropie, se plecă, luă pe Puiu în brațe și, în spaima
mea, îl ridică cu furie de două ori până în tavan. Apoi îl sărută apăsat
pe amândoi obrajii, îmi făcu semn să n-am frică și, în limba lui, pe
care credea că nu o înțeleg, cu un glas cald ce tremura, începu a
număra, lăsând mâna, odată cu fiecare număr, de sus până aproape de
dușumea: Unul, doi, trei, patru, cinci. Și arătă că sunt ai lui. Avea
cinci copii, departe, acasă. Se mai uită încă o dată la Puiu, în ochi îi
străluciră două lacrimi, și, scoțând un strigăt cu o adâncime de durere
ce nu se poate descrie, se aruncă spre ușă și se făcu nevăzut.
În cârciumă se întinse tăcerea. Mă înăbuși plânsul, luai pe Puiu în
brațe și ieșii afară. Ploua mereu. Marea spumega în urlete, iar departe,
în învălmășagul valurilor, felinarele de pe catarge sclipeau ca niște
ochi ce nu puteau adormi de dor.
Am plecat de la prietenul meu cu sufletul strâns la gândul că, acasă, nu mă aștepta nici un copil să-l pot săruta.
