Eugeniu P. Botez - Jean Bart - 1877 - 1933
Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez , împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. A fost membru corespondent - din 1922 - al Academiei Române.
Eugeniu P. Botez a fost fiul lui Panait Botez, general, și al Smarandei. La școala primară din Păcurari (Iași) l-a avut ca dascăl pe Ion Creangă.
A absolvit Școala de Ofițeri de marină și a îndeplinit diferite funcții
în administrația navală și portuară din epocă, fiind membru fondator al
Revistei Maritime și întemeind Liga Navală Română.
Jean Bart rămâne un nume important pentru proza
română, un scriitor autentic și original, care a cultivat pentru prima
dată în literatura română jurnalul de bord și schița marină - acestea
fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin Europolis,
care i-a încoronat opera, ne-a dăruit primul și cel mai realizat roman
al unui port românesc. Aducând în proza română „candida navă cu pânzele
desfăcute”, o dată cu terminologia marinărească, utilizată pentru prima
dată într-o operă literară, Jean Bart a încetățenit la noi literatura
vieții maritime și fluviale, a portului și a largului marin.
Eugeniu Botez a avut trei copii: Călin-Adam și Stroe-Botez din căsătoria cu Mărioara Dumitrescu și Ada din căsătoria cu Mania Goldman.
OPERA LITERARĂ
Jurnal de bord, Schițe de bord și marine, 1901
Datorii uitate, 1916, memorii de război
În cușca leului, 1916, memorii de război
Prințesa Bibița, roman, 1923
În Deltă..., 1925
Peste Ocean, 1926
Însemnări și amintiri, 1928
Pe drumuri de apă, 1931
Europolis, roman, 1933
sursă : wikipedia, the free encyclopedia
Jean Bart , faimosul corsar din timpul Lui Ludovic al XIV-lea (Regele „Soare”)
după el și-a luat pseudonimul literar Eugeniu Botez
RĂTĂCIT
Era pe la amiază; o liniște adâncă stăpânea satul tăcut și uitat
printre mlaștinile acoperite de stuf auriu. Colibele sărăcăcioase ale
pescarilor, înșirate la rând, acoperiau limba de pământ prelungită de la
gura Sf. Gheorghe până departe spre larg, unde se perdea dunga
albicioasă a Dunării în nemărginirea albastră a mărei.
Departe, tocmai în coada satului, era coliba lui Moș Simion; topilată
sub coperișu‑i țuguiat de papură, mai pustie acum de cât în totdeauna.
De o săptămână și mai bine, de când moșneagul își îngropase singurul
fecior pe care‑l avusese, ușa colibei n‑a mai fost deschisă. Tot timpul
umblase bătrânul așa rătăcit prin vecini și pe la cârciume, ca să‑și mai
înece amărăciunea care‑i umplea inima și să uite jalea ce‑i chinuia
mintea.
Mereu repeta desnădăjduit: la ce bun rămășița asta de zile care mi‑a lăsat‑o Dumnezeu!
Grecul, care avea pescăria în arendă, l‑a ertat câteva zile, pe urmă
i‑a cerut să‑și urmeze meseria că altfel nu‑i mai dă făină. Bătrânul s‑a
întors iar la barca lui rămasă părăsită pe mal în bătătura colibei.
Ce era de făcut ! Trebuia să se hrănească cât mai avea de trăit..
După ce și‑a cercetat barca, a dat‑o la apă, i‑a potrivit catargul și
apucând amândouă lopețile a plecat oftând din adâncul inimei – de mult
timp numai plecase bătrânul așa singur la pescuit...
O adiere dulce de vânt, care venea din spre largul mărei, răcorea
fruntea pescarului și se juca nebunatic printre vițele lui de păr
cărunt. Și suflarea acea ușoară de vânt, înfiora fața străvezie a mărei
tăiată de urmele bărcilor mici și negre, cu pânzele umflate, ca niște
păsări cu aripile întinse, cari sburau la larg departe spre locul de
pescuire, cale de opt mile de la mal.
Întrecându‑se în goană, tot câte doi pescari în fiecare barcă,
treceau unii pe lângă alții vorbind și cântând în gura mare; iar vântul,
le culegea sunetele glasurilor ducându‑le înainte, până le perdea
frânte în golul nesfârșit al depărtării.
- Greu, greu de tot singur, Moș Simioane, îi strigă unul din fundul bărcii, noroc bun!
- Să dea Dumnezeu, îi răspunse cu jumătate glas bătrânul care
sta perdut pe gânduri strângând cu amândouă mâinile lopata care o ținea
drept cârmă.
Ajunsese aproape de locul unde erau înșirate cârligele pentru nisetri
și moruni, când a prins el de veste că din spre asfințit se înălțase un
nouraș alburiu, arcuit pe bolta limpede albastră a cerului.
Vântul își schimbase repede direcția și sufla acum din spre coastă din ce în ce mai însuflețit.
Cunoștea el semnele acele; era un grăunte de furtună care se apropia
văzând cu ochii. Celelalte bărci se depărtaseră de mult gonind spre
țărm.
Bătrânul, văzând bine că numai este chip să meargă drept în potriva
vântului, care se întărea mereu suflând din spre uscat, trecu ușor
colțul pânzei în celalt bord al bărcei.
Și pânza se umflă sbătându‑se ca însuflețită sub loviturile vântului, pe când barca aplecată pe o coastă zbura ca săgeată.
Pe sus, venea tot mereu norul acela; mai aproape, tot mai aproape,
până se sparse cu ropot într‑o ploaie repede și deasă. Picăturile mari
și reci, după ce‑l orbeau biciuindu‑i fața, se scurgeau în barba
încâlcită a moșneagului.
Marea, resvrătită repede, își începuse jocul ei neastâmpărat. Și
barca mică, ușoară ca o bucată de plută, aci se ridică în sus pe creasta
albă de spumă a unui val, aci alunecă în jos, afundându‑se ca într‑o
prăpastie.
Bătrânul, sta liniștit, cu manele încleștate pe
lopata cu care ținea cârma, guvernând la val cu ochii țintă înainte,
întâmpinând valurile și potrivind mersul zbuciumat al bărcei.
Pânza se zbătea prinsă de catargul îndoit sub vânt, – nu s‑auzi de
cât o trosnitură seacă; și catargul se frânse în două. Pânza ne mai
ținându‑se, căzu în jos tremurând și prăvălind barca pe o coastă. O
înjurătură scăpă printre dinții bătrânului. Într‑o clipă își smulse
cuțitul de la brâu și tăie sfoara care ținea colțul pânzei. Pânza rămase
liberă, o și zmuci vântul repezind‑o în goana lui nebună, barca se
îndreptă iarăș la loc.
Atunci, el apucă amândouă lopețile și începu să tragă cu toată
puterea; dar îi era zadarnică încercarea, căci nu putea înainta
înpotriva vântului care‑l târa înapoi spre larg.
Scrâșnind, turbat de necaz se lupta încăpățânat moșneagul, trăgând
din răsputeri, și încordându‑și brațele lui noduroase își lăsă pe lopeți
toată greutatea trupului său gârbovit.
În ferbințeala luptei un gând dureros îi scapără prin minte: „unde‑i
fecioru‑său acum, să‑i dea ajutor cu brațele lui vânjoase!...”
...Și în lupta asta așa de nepotrivită, marea parcă anume bătându‑și
joc de slăbicunea lui îl amețea aruncându‑i în obraz stropii valurilor
care ferbeau clocotind în juru‑i.
Capul bătrânului ardea în flăcări. Ca să‑și mai răcorească fruntea
acoperită de sudoare, își trase căciula pe ceafă, dar vântul care sufla
mânios i‑o smulse într‑o clipă aruncând‑o în jocul valurilor.
Zăpăcit de ropotul vijeliei, cătând numai înainte pentru a se
strecura printre stâncele acele spumegătoare, pierduse din vedere țărmul
către care trebuia să meargă.
Și acum, cu puterile sleite, se oprise desperat în loc; cu capul gol,
cu părul în vânt, căta cu groază în juru‑i să poată zări în vreo parte
dunga țărmului înegrind orizontul.
Dar, nimic... nimic pe toată întinderea pustie a apei
albastre‑sinilii pătată numai de umbra norilor cari alergau nebuni pe
bolta sură a cerului. Numai putea ști încotro era uscatul.
Ce era de făcut?... Rămas jucăria valurilor, la voia întâmplării,
privea aiurit departe, tocmai în fundul nedeslușit al zării, acolo unde
bolta cerească se sprijină parcă pe vârfurile albe ale valurilor.
Vântul își înmuise suflarea. Se mai liniști încălzit de speranța că
vre‑un vapor care ar trece pe aproape l‑ar putea zări. Își scoase haina
încet și‑o prinse ca semnal de catargul pe jumătate rupt.
Istovit de oboseală se lăsă în fundul bărcii, moale ca ceara, și
chinuit amar de lupta gândurilor ce se încinsese în mintea lui
turburată.
Un cârd de goelanzi, plutind prin spațiu se rotea țiindu‑se mereu de‑asupra bărcii rătăcitoare.
Ce nesuferite sunt aceste păsări de pradă când aruncă în singurătatea
mării țipetele lor sălbatice ca niște râsete înfiorător de
batjocoritoare.
Și bătrânul, cu ochii țintă, urmărindu‑le sborul, își încrețea
fruntea vrând să‑și alunge din față o imagină urîtă, rămasă de demult în
mintea lui. Dar, nu putea să scape, imagina îl chinuia răsărindu‑i din
ce în ce mai limpede și mai vie.
De atâta vreme, și ce bine își aduce aminte de cadavrul pe care l‑a
întâlnit plutind printre valuri, sfâșiat de goelanzii cari se sbăteau în
jurul lui cu aripele întinse, cu ciocurile deschise amenințătoare...
Dacă ar pieri de sete și de foame, ar ajunge și el tot așa... și
bătrânul se înfiora tresărind ca dintr‑un vis urât.
Umbrele serei începuse a împânzi orizontul cernit, vântul căzuse cu
totul; numai valurile mari, greoae, se mai legănau încă în liniștea
largului mării.
Își simțea limba uscată în gură și buzele îi ardeau ca focul,
începuse setea să‑l chinuiască. Se culcă pe pântece muindu‑și buzele în
apa de ploaie strânsă în colțul bărcii; dar se ridică îndată
ștergându‑se repede cu măneca de la cămașe; apa de ploaie era amestecată
cu stropii de apă sărată a valurilor.
Se lungi pe fundul bărcii, cu fața în sus, cu pumnii sub cap, cercând să‑și potolească gândurile.
Într‑un târziu, închise ochii voind să adoarmă, dar deasupra capului i
se părea să plutesc desfășurându‑se vederi felurite și un gând de
moarte îi frământa mintea. Ne mai putând suferi, deschise ochii mari
cătând înfiorat în jurul său.
Bolta cerului se limpezise peste tot, și în creștetul ei lucea luna
încremenită, așa de galbenă și de plină, despicând cu o dâră de lumină
nemărginirea neagră a apei.
Nu putu ațâpi nici o clipă, sta deștept; stăpânindu‑și răsuflarea,
își asculta cu frică bătăile inimei, iar gândurile ca într‑un haos
întunecos i se încrucișau cu o iuțeală amețitoare.
Toată viața‑i tristă, monotonă i se desfășura pe dinaintea. Întâiul
gând i se opri la fiu‑său îngropat de câteva zile; i se părea că vede
smulsă și aruncată în lături crucea albă de lemn, lucrată de el, și
movila aceea de nisip amestecat cu sfărămături de scoici colorate, era
răscolit... încet și în lumină i se arăta satul, coliba aceea tupilată
în care s‑a trezit... sărăcia, necazurile și mulțumirile pe cari le
avusese... malul acela sterp și nisipos unde era cimitirul satului, și
parcă își vedea femeia cu o mână strașină la ochi și cu cealaltă
făcându‑i semn să vie la ea... și toate, toate i se înșirau într‑o jale
mută chinuitoare.
Ce noapte groasnică până a prins a miji zorile.
Și cum sta cu ochii pironiți în fundul zării unde se întindea mereu o
pată roșă‑aurie poliind fața apei; același gând de moarte îi îngheță
simțirea: ce va face toată ziua... și mâine... și poimâine...
Gâtlejul uscat de sete, pântecele care țipă de foame, și țărmul tot
nu se zărește, și nici o pânză nu albește la orizont, nici o urmă de fum
de la vreun vapor nu se poate străvede pe toată întinderea goală a
mării.
Ca să‑și mai înșele foamea, începu să mestice tutunul pe care‑l avea
la el. Se lungi apoi iar cu trupul scăldat în ploaia caldă a razelor de
soare, și rămase așa cu ochii închiși, cu buzele arse în friguri,
pierzându‑se într‑o gândire tot mai înceată, mai nedeslușită, până i se
topiră simțirile într‑o amorțeală greoae: căzuse într‑un somn adânc.
...Și cum stă el, cu chipul stins, dormind cu fața în sus, întins pe
fundul bărcii aceleia mici și negre, părea culcat într‑un sicriu care
plutea la întâmplare, rătăcit pe luciul pustiu al apei întinse, fără
margini.
Când și‑a venit bătrânul în fire, era pe niște saci de pe puntea unui
vapor englez de comerț, care‑l luase întâlnindu‑l în drumul spre
Sulina.
Trecuse departe de Sf. Gheorghe că abea se mai zăria turnul farului ca un punct negru, perdut la orizont.
Acolo era satul lui; pe malul acela sterp și nisipos, acolo se
stinseseră toți ai lui, și cât de, singur și amărât acum la vreme de
bătrânețe.
...Și o îndoială dureroasă se închegă prin mintea bătrânului pe când buzele‑i uscate șopteau în neștire: la ce bun rămășița asta de zile ce mi‑a lăsat‑o Dumnezeu!...
