Când au început să facă din lut caloianul, hop și Firica.
- Da' ce faceți aici ?
- Caloian.
- Hm ! Da' eu nu cred în caloian !...
Copiii au dat toți din umăr, parc-ar fi spus: „ Nu crezi, nu crezi ! Parcă noi credem ? Da' noi tot facem ! Ne jucăm !...”
Nu plouase de mult. Cerul era parcă țeapăn de-atâta tăcere. Nici o fărâmă de nor, nicăieri. Și fântâna era aproape secată. Trebuia s-apleci mult cumpăna pân' s-ajungă găleata la ochiul de apă atât de departe.
Copiii s-au strâns toți în curte la Nuță. Ilinca a spus:
- Hai, Nuță, să facem caloian !
Și-au început să plămădească lutul. Băieții turnau apă. Fetele o amestecau cu țărână, și, din coca moale făcură o păpușă de pământ cu cap mare și mâinile lungi, slăbănoage. Ochii, nasul și gura i le făcuseră din boabe de fasole. Au întins păpușa pe o scândură. O acoperiră apoi cu pelin și flori de lumânărică.
Ilinca începu să cânte:
Ene, Ene
Caloiene,
Deschide portițele,
Să curgă ploițele.
Și după ea, fetele începură una după alta să imite babele care boceau la morți. Își țineau capul între mâini și-l legănau într-o parte și alta, bocind fără lacrimi:
Ene, Ene
Caloiene...
Numai Firica ședea lângă ei și se uita râzând.
- Da' bocește și tu, deșteapto ! strigă Ilinca.
- Scârț !...strâmbă din nas Firica, uitându-se în toate părțile, doar, doar, o vedea cineva că ea nu crede în lucrurile astea.
- Dac-avem breton, nu mai bocim !...mormâi Păvălică, uitându-se chiorâș la părul Firicăi. Firica abia se tunsese. Îi pusese maică-sa o strachină pe cap și-i tăiase de jur împrejur părul care rămăsese afară. Și Firica mereu își netezea bretonul, parcă mare lucru ar fi avut...
Copiii ridicară scândura pe care era întins caloianul. Mergeau la gârlă să-l arunce în apă...Apoi, nici ploaia nu mai întârzia mult...Așa credeau ei, copiii. Caloianul o să se ducă la duhul apelor și-o să-i spună:
Duhule,
Buhule,
Adu-mi din cămară,
Ploicică deasă,
Că m-așteaptă-afară
Vara secetoasă.
Și duhul apelor deschizând porțile, ploaia va începe sî curgă peste câmpii.
Au plecat copiii spre gârlă. Cel mai lung dintre toți mergea înainte cu un brad uscat, rămas de la vreo nuntă. În spatele lui, ceilalți, bocind:
Ene, Ene
Caloiene...
Văzură însă deodată înaintea lor o fată tânără venind din sat. În mână ducea o valiză mică. Pantofii erau plini de praf. Părea obosită. Se oprea din când în când, privind împrejurul ei. Pleca apoi mai departe...Dar auzi bocete. Glasuri de copii să fie ? Se opri. Își lăsă valiza jos și privi cu mâna streașină la ochi. Un convoi de copii venea bocind și cântând ciudat. Au ajuns în dreptul ei. Îi privi curioasă.
- Bună ziua, copii !
Copiii se opriră și se uitară mirați. Apoi nu se mai auzi nici bocetul.
- Bună ziua ! răspunse Firica, tot netezindu-și părul. Și îngână ca pentru ea, dar, așa ca să fie auzită: „ Copiii ăștia au făcut un caloian !” și râse încet, dar speriată puțin de ochii cam încruntați ai lui Nuță.
Copiii se uitară urât la Firica și răspunseră repede:
- Bună ziua !
Fata zâmbea și părea încurcată.
- Unde vă duceți voi ?
Răspunse Nuță:
- Să dăm caloianul pe gârlă, să plouă !
Caloianul tăcea. N-auzea nimic, pe scândura pe care era întins. Florile îl acopereau aproape cu totul. Fata râse. Se apropie de păpușa de pământ. Dădu florile la o parte și se făcu repede că se sperie.
- O păpușă ? Nu prea seamănă ! Parcă-i un broscoi !
Râse o fetiță. Râse și un băiat. Apoi râseră toți copiii, înveseliți de vorbele acestei fete frumoase.
- Un broscoi ! Auzi ce-a spus ! Un broscoi !
Fata era acum în mijlocul lor.
- Și...cum cântați ? Mai cântați o dată, să vă aud și eu !
Firica se uită în ochii ei.
- Matale nu știi caloianu ?
Fata dădu din cap că nu. Atunci, Firica, fără să se uite la ceilalți, începu să cânte:
Ene, Ene,
Caloiene,
Deschide portițele,
Să curgă ploițele.
Ceilalți copii își dădeau coate. Pân-atunci, Firica nu cântase. Așa era ea ! Făcea pe deșteapta față de alții ! Și-acum, ce repede i se dezlegase limba !
Fata își legăna și ea capul într-o parte și alta. Cântă apoi cu Firica. Prinseră și copiii curaj. Cântară și ei, râzând în hohote.
Ene, Ene,
Caloiene,
Apoi răsări Ilinca în față.
- Da', matale un'te duci ?
- Eu...sunt învățătoarea cea nouă.
Copiii făcură ochii mari. Știau că vine o învățătoare nouă. Dar nu chiar atât de repede, adică astăzi. E drept, peste vreo trei săptămâni începea școala. Dar...
Învățătoarea o întrebă pe Firica:
- Tu în ce clasă ești ?
Firica își netezi bretonul de pe frunte.
- În niciuna. Da' acum intru p-a-ntâia ! Apoi se-ntoarse spre ceilalți copii și-i arătă pe rând cu degetul. El e tot a-ntâia. Și Ilinca. Pe ăstălaltu îl cheamă Costea. A trecut p-a treia. Și el e Nuță - Coadă de Căruță și uite-l și pe Păvălică-Moare de Frică. Ei sunt înt-a doua, mare lucru, parcă eu n-o să fiu la anu' tot a doua !...
Învățătoarea râse, apoi se uită încurcată la ei.
- Eu...plec. Voi vă duceți cu caloianul ! Ne mai întâlnim noi ! Și ridică din umeri și parcă-i părea rău că trebuia să se despartă de ei.
Copiii se uitară unii la alții. Nu știau ce să facă. Se uitară și la caloian. Păpușa urâtă de pământ dormea sub flori.
Firica s-apropie de învățătoare. Îl trase de mână și pe Nuță. Nici Ilinca nu stătu pe gânduri. Se mai uitară o dată la caloian. Păvălică îi făcu semn.
- Eu...nu mai merg cu caloianu.
- Nici eu !
Nuță a luat în brațe geamantanul mic al nvățătoarei. Copiii care țineau scândura cu caloianul o lăsară jos, în praf. Și plecară toți după învățătoare. Era cald. Arșiță.
- A spus la radio c-o să plouă ! vorbi învățătoarea. Dar nu din cauza caloianului. Așa mi se pare.
Păvălică râse.
- Cred și eu. De unde să știe la radio de caloianu nostru ! Da' ne jucăm și noi, așa...
În urma lor praful se ridica sus, sus de tot. Abia se mai vedeau.
Rămăsese singură, uitată între bălăriile uscate, păpușa urâtă de pământ, caloianul.
