|
|
|
LEGENDA RÂNDUNICĂI
de Vasile Alecsandri
Rândunică, rândunea
Ce
baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi pune rochiţa,
Că te arde arşiţa,
Te
suflă vântoaiele
Şi te udă ploaiele.
Mergi în câmpul înverzit,
Că
rochiţa a-nflorit
Şi o calcă turmele
Şi o pasc oiţele.
(Cântec
poporal)
I
Când se născu pe lume voioasa
Rândunică,
Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod
dulce, dezmierdat,
Copilă drăgălaşă de mare împărat.
Dar fost-a o minune
frumoasă, zâmbitoare,
Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare,
O
gingaşă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui
crin,
Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub
forma de o stea.
O zână coborâtă din zodia cerească
Veni să o
descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe
daruri,
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu
apă ne-ncepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n apa încălzită
cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind prin
şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie,
La
grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi
atrăgătoare.
Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din raze vii ţesută, cu
stele prin altiţă,
Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa
niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit
odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci el ţinteşte
ochii şi dorurile sale
Pe oricare funtă cu forme virginale,
Pe dalbele
copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi jumătate flori,
Pe
zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se
scaldă,
Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu
albele ei poale".
II
Copila descântată de zâna ei cea
bună
Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a sale brăţişoare,
ş-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar
când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile
deschise,
Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare
pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce lunecau
prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor
arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a
lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n
cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De dulcea armonie naturii
deşteptată.
Atunci pe nesimţite un glas de zburător
Îi tot fura auzul
şoptindu-i, plin de dor:
"Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că
nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi orbilor din umbră dai ochi să te
admire,
Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah! părul tău lung,
negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi chipul
tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de
zile!
Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se par două cireşe în
soare pârguite,
Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă
prin aer precum un verde laur;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice
luciri,
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Ce ai aprins în inimi când
te-ai ivit pe lume
Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!"
Copila,
cu uimire, îl asculta zâmbind...
Apoi, cătând în urmă-i, se depărta
fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o
salbă-naripată.
III
Visează luna-n ceruri!... sub visul cel
de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n
frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci
mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul printre nuferi
stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele dezlipită
Căzând, săgeată
lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În
albele şiraguri de rouă lucitoare.
Dar cine-acum, ca raza, în lumea
nopţii zboară?
Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi merge
drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa
cale,
Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi, singură-n răcoare, de
baie se găteşte.
O! dalbă feerie! divină încântare!...
Rochiţa de pe umeri
alunecă, dispare,
Şi lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul
zilei în zi de primăvară!
Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de
flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind de-o scânteiere
ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice,
dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene,
voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime
a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi
trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi apa-n vălurele de aur
se-ncreteşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă
imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.
Acum
pe lângă trestii ea lunecă uşor
Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un
fior,
Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se oglindeşte-n apă, se
oglindeşte-n lună,
ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină
îngânare se clatină pe unde.
IV
Cocoşu-n depărtare intonă o
fanfară!
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah! unde-i e rochiţa şi
unde-al ei noroc?...
Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ş-o
cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar grabnic se aude un freasnăt de
aripă,
Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se schimbă-n rândunică
şi fuge-n cer zburând!
Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în
vânt,
Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ,
Şi pân-în faptul zilei
crescut-au flori din ele,
Odoare-a primăverii:
Bochifi-de-rândunele!...
Mirceşti, 1874
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
