PAGINI DE COLORAT + 2 JOCURI „LABIRINT” - SFINTELE SĂRBĂTORI PASCALE

FAMILIA MEA de Baruțu T. Arghezi

Acesta sunt eu.
Mă cheamă Toader. Mama îmi spune Tudorică, iar sora mea, Tudorel. Mama-mare mă dezmiardă zicându-mi Tudoraș, iar tata-mare, Toderică.
Tata, când mă ia seara călare pe genunchi, să ne jucăm, îmi spune însă „băiatul tatii”.
Eu îi iubesc pe toți, dar cel mai mult pe mama și pe tata.

Îmi plac mult poveștile și creioanele colorate. Cu ele fac desene după povești. Și plastilina îmi place, pentru că fac din ea mașini, case și oameni...

Noi locuim împreună într-o casă mare. Toți la un loc alcătuim o familie.
Familia noastră e numeroasă. Noi stăm în București.

La noi în bucătărie mai este o familie - o familie de pisici. Grișa, pisica mare, e mama a cinci pisoi. Ei stau într-un coș sub masă și se joacă toată ziua. Eu am grijă de ei și le dau dimineața lapte. Sora mea, Ileana, le pune funde roșii și albastre la gât, ca la păpuși.

După ce ne jucăm cu pisicile, noi ne spălăm, însă, întotdeauna pe mâini.

Mama mea e bună și frumoasă. Ea mă iubește la fel ca pe sora mea. Nu mă ceartă decât dacă nu sunt cuminte.

Ieri am rupt ziarul tatii ca să fac din el un avion. Mama m-a certat tare de tot. I-am cerut iertare și am promis că nu mai fac. Ea m-a iertat, dar mi-a spus că de azi înainte eu voi avea grijă de ziarul tatii. Va trebui să-l păstrez curat și să i-l dau întreg când vine acasă.

Azi, tata m-a lăudat. Mi-a spus că un băiat atât de grijuliu n-a mai văzut de când e el...

Mama mamei mele este bunica mea. Îi spun și mama-mare, pentru că e cea mai mare mamă a familiei noastre.

Dar eu am două bunici: mama mamei, care stă cu noi, și mama tatii, care stă la țară, într-un sat de munte.

Bunica de aici are părul alb și îmi spune povești frumoase. Când eram mai mic ea mă adormea cântându-mi. Am rugat-o să mai îmi cânte și acum. Ea mi-a răspuns că sunt băiat mare și că trebuie să adorm singur. Ca să adorm bine, spune bunica, trebuie să mă gândesc ce lucru bun voi face mâine.

Tata e cel mai harnic om din lume. Se scoală cu noaptea în cap și pleacă la lucrurl lui fără să-l pot vedea vreodată dimineața. Când se întoarce acasă, la prânz, îmi povestește tot felul de  lucruri nemaiauzite.

Tata ne cumpără bomboane și ne duce la plimbare sau la cinematograf duminica dimineața.

Pe mine m-a învățat să bat cuie cu ciocanul, să strâng șuruburile la clanța ușii și să lipesc poze în album. Tot el m-a învățat să-mi curăț și să-mi lustruiesc pantofii în fiecare seară. El spune că un băiat ordonat trebuie să aibă totdeauna hainele și pantofii curați.

Pe bunica de la țară nu o văd decât vara, când merg la ea. Acolo e frumos și ea mă lasă să merg singur și să mă joc prin grădină, pe deal și prin sat.

Vara trecută am fost cu ea în pădure după fragi. Am văzut pentru prima oară veverițe într-un brad înalt și ciuperci pe jos. Bunica m-a învățat să nu pun niciodată mâna pe ciuperci, pentru că foarte multe sunt otrăvitoare. Numai ea le cunoaște pe cele bune de mâncat.

Ea mi-a dăruit, de la bunicul, care a murit de mult, un fluier cu care el cânta la horele satului.

Bunicul e tatăl mamei mele. Îi spun tata-mare. El e cel mai înalt din familie, cu toate că are 70 de ani trecuți.

De la el știu o mulțime de povești cu soldați și cu războaiele la care a fost. El îmi povestește de felul cum arătau orașele pe vremea lui. El zice că atunci tramvaiele erau trase de cai și că automobile nu erau decât vreo câteva în tot orașul.

Bunicul mă duce să văd, deseori, trenurile când vin la gară. Mi-am pus în gând, când voi fi mare, să mă fac mecanic de locomotivă.

Ileana, sora mea, e mai mare ca mine. Ea merge la școală. E în clasa a treia. Are uniformă și ghiozdan. Știe să spună multe poezii frumoase. Ea m-a învățat să citesc și să colorez.

O dată pe săptămână, împreună cu ea, o ajut pe mama să spele vasele. Noi le ștergem și le așezăm la loc în dulap.

Ileana are un raft plin de cărți. Acolo țin și eu cărțile mele cu poze și creioanele. Ea mi-a făgăduit că în vacanță mă va învăța să număr. Acum știu să număr până la zece: atâtea creioane am.

LEGENDA RÂNDUNICĂI - de Vasile Alecsandri

LEGENDA  RÂNDUNICĂI de  Vasile  Alecsandri Rândunică, rândunea Ce baţi la fereastra mea? Du-te-ţi pune rochiţa, Că te arde arşiţa, Te suflă vântoaiele Şi te udă ploaiele. Mergi în câmpul înverzit, Că rochiţa a-nflorit Şi o calcă turmele Şi o pasc oiţele. (Cântec poporal) I Când se născu pe lume voioasa Rândunică, Ea nu avea făptură ş-aripi de păsărică, Fiind al cununiei rod dulce, dezmierdat, Copilă drăgălaşă de mare împărat. Dar fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare, Sosită printre oasneni ca zâmbetul de soare, O gingaşă comoară formată din senin, Din raze, din parfumuri, din albul unui crin, Şi maica sa duioasă, privind-o, se temea Să nu dispară-n aer sub forma de o stea. O zână coborâtă din zodia cerească Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească, Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri, S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri. Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută, De ploaie neatinsă, de soare nevăzută, Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor O trestie, un fagur ş-o floare de bujor, Menind prin şoapte blânde copila să devie Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie, La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare. Apoi zâna-i aduse o dalbă de rochiţă, Din raze vii ţesută, cu stele prin altiţă, Şi-i zise: "De-ţi e gândul să ai parte de bine, Rochiţa niciodată să n-o scoţi de pe tine, Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor, Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător, Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale Pe oricare funtă cu forme virginale, Pe dalbele copile, a dragostei comori, Ce-s jumătate fete şi jumătate flori, Pe zânele născute în atmosfera caldă, Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă, Şi chiar pe luna plină de o lumină moale, Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale". II Copila descântată de zâna ei cea bună Creştea-ntr-o ziuă numai cât alta într-o lună, Ş-a sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare Aveau, fiind în leagăn, mişcări de aripioare; Iar când ieşi din cuibul în care înflorise Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise, Când umbra sa vioaie, plutind sub cer senin, Putea să se măsoare pe umbra unui crin, Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele Ce lunecau prin aer şi o chemau la ele, S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini, Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini, Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri, Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată De dulcea armonie naturii deşteptată. Atunci pe nesimţite un glas de zburător Îi tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor: "Atât eşti de frumoasă la chip şi la făptură, Că nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură, Şi orbilor din umbră dai ochi să te admire, Şi morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire. Ah! părul tău lung, negru, ca aripa corbie, Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie, Şi chipul tău ce fură chiar ochii de copile Din alba lui splendoare ar face mii de zile! Ah! buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite, Se par două cireşe în soare pârguite, Şi mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur Se leagănă prin aer precum un verde laur; Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri, Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri Ce ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume Tu, zână fără seasnăn, minune fără nume!" Copila, cu uimire, îl asculta zâmbind... Apoi, cătând în urmă-i, se depărta fugind, Lilie zburătoare, de fluturi alungată, Care-i formau pe frunte o salbă-naripată. III Visează luna-n ceruri!... sub visul cel de lună Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună. Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere. Albina doarme-ascunsă în macul adormit, Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit, Şi raza argintie din stele dezlipită Căzând, săgeată lungă, prin umbra tainuită, Se duce de aprinde văpăi tremurătoare În albele şiraguri de rouă lucitoare. Dar cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară? Ce umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară Şi merge drept la malul pârăului din vale? Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale, Ea vine lângă apă, cu drag la ea priveşte Şi, singură-n răcoare, de baie se găteşte. O! dalbă feerie! divină încântare!... Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare, Şi lumii se arată minunea cea mai rară, Albind ca faptul zilei în zi de primăvară! Toţi ochii de luceferi, de păsări şi de flori, Loviţi ca de lumina rozatică din zori, S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde... Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde. Ferice, dezmierdată de unda răcoroasă, Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă, Lăsând ca să albească prin valul de cristal Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal. Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească, Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească, Şi apa-n vălurele de aur se-ncreteşte, Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte, Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă. Acum pe lângă trestii ea lunecă uşor Şi, vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior, Pe sânul ei ud încă ea părul îşi adună, Se oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună, ţi umbra-i diafană cu formele-i rotunde În lină îngânare se clatină pe unde. IV Cocoşu-n depărtare intonă o fanfară! Copila cu grăbire din valuri iese-afară. Ah! unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?... Ea vede zburătorul cu ochii mari de foc Ce vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă; Dar grabnic se aude un freasnăt de aripă, Şi dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând, Se schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând! Atunci ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt, Topitu-s-a în ploaie de raze pe pământ, Şi pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele, Odoare-a primăverii: Bochifi-de-rândunele!... Mirceşti, 1874

MUNCI DE PRIMĂVARĂ - FLORI - FLUTURI - PAGINI DE COLORAT