Tudor Arghezi 1880 - 1967
Tudor Arghezi - este pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu; poet, prozator, dramaturg și publicist român.
A debutat în literatură și în publicistică la vârsta de numai 16 ani, semnând, cu numele de Ion Theo, versuri și articole în ziarul lui Alexandru Macedonski „Liga ortodoxă”.
Începând cu anul 1904, când scoate împreună cu V. Demetrius revista „Linia dreaptă”, semnează cu numele Tudor Arghezi. Până în anul 1910, Tudor Arghezi va publica versuri și articole în mai multe periodice ale vremii: „Revista modernă”, „Lumea nouă”, „Viața nouă”, „Viața românească”, „Facla”, „Rampa” etc.
După anul 1910 preia conducerea sau editează el însuși ziare precum : „Cronica”, „Cuget românesc”, „Națiunea” și „Bilete de papagal”.
A debutat editorial în anul 1927 cu volumul de poezii CUVINTE POTRIVITE, căruia îi vor urma, la intervale diferite, culegerile de versuri: FLORI DE MUCIGAI (1931); VERSURI DE SEARĂ (1935); HORE (1939); UNA SUTĂ POEME (1947); 1907 - PEIZAJE (1955); CÂNTARE OMULUI (1956); STIHURI PESTRIȚE (1957); FRUNZE (1961) POEME NOI (1963); CADENȚE (1964); SILABE (1965); RITMURI (1966); NOAPTEA (1967).
Semnificativă pentru înțelegerea concepției autorului asupra creației poetice și asupra menirii scriitorului este poezia TESTAMENT, situată în fruntea volumului de debut din anul 1927. Adeziunea poetului la „estetica urâtului” este clari exprimată în volumul FLORI DE MUCIGAI.
Arghezi a publicat în revistele vremii în special pamflete și poeme în proză, numite de el „tablete” sau „bilete”. Adunate în volume (ICOANE DE LEMN - 1930; POARTA NEAGRĂ - 1930; TABLETE DIN ȚARA LUI KUTY - 1933; BILETE DE PAPAGAL - 1946; PAGINI DIN TRECUT - 1955; LUME VECHE, LUME NOUĂ - 1959 etc.), acestea se remarcă printr-o puternică satirică, denunțând moravuri sau instituții ale vremii. Astfel, ICOANE DE LEMN și POARTA NEAGRĂ prezintă scene din viața de mănăstire și, respectiv, din umbra zidurilor închisorii.
Romanele OCHII MAICII DOMNULUI - 1934, și CIMITIRUL BUNA-VESTIRE - 1936, aduc o tematică interesantă. Numite de către scriitor poeme, primul evocă un caz de „redempțiune”, iar cel de-al doilea, cu caracter de parabolă, „ironizează zăpăceala autorităților în fața întâmplărilor neprevăzute” (Al.Piru, Istoria literaturii române de la început până azi).
Romanul LINA - 1942, are un caracter autobiografic. Autorul evocă perioada în care a lucrat la fabrica de zahăr Chitila.
sursă: Dicționar de literatură română și universală,
București, Editura Coresi, 2007.
Am făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cât o batistă. M-am deșteptat din somn dinaintea ferestrei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, și ridicând capul din perini, ca dintr-o groapă cu nimburi, m-am uitat în munți și am râs. Mi s-a părut că mă scol de unde mă culcasem azi-noapte, dintr-o altă albie de râu, care cântă, furnicată de soare și de-a lungul căreia curge borangicul printre năframe și giulgiuri de mătase. Se întocmise fără să știu, din nou, toată împrejmuirea, și materialele divine ale miracolului din cer și din pământ, voia să dea o pildă de zi fericită, pierdută fără alți martori decât vițeii, în eternități.
Mi-am încercat cuvintele în dreptul urechii ca niște ulcele smălțuite, de pământ, ca să le văd cât pot să sune și cât ar putea să tacă, și mi le-am încercat și-n zarea soarelui, ca niște ouă proaspete de găinușă albă. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată din patru părți, pe toate ferestrele, de soare. În fundul cerului de munte, care trebuie să fi fost foarte înalt, avea un pisc de zăpadă de sidef și dinaintea casei mele un cal vișiniu păștea iarba, verde până în munți. Din ce să rip povestea mea mică, pentru tine și de unde să o încep ? Sunt ca un lăcătuș de aur care vrea să făurească un belciug și ar trebui să strice o trâmbiță sau un chivot, ca să facă belciugul pentru staul. Și i-ar trebui fier și are aur și i-ar trebui cuie și are mărgăritare. Aș vrea să fac un lacăt pentru coșarul iezilor de curând născuți și să fie gata până deseară, când noaptea se va strecura la ei prin crăpături.
O povestire mică, moale ca un fir de ață trecut prin ac și tocmai atâta cât este nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpușii. Mosorul e plin și nu-i găsesc căpătâiul și ața nu trebuiește ruptă și desfăcută din înșirarea ei liniștită pe mosor.
Ai băgat de seamă, copila mea, aceea care nu știi să citești povestirile scrise și niciodată n-ai să auzi povestirile grăite, jumătate de umbră și jumătate de neființă, cum te găsești tu, undeva în închipuire și, desigur, nicăieri, dar totuși continuu prezentă în așteptările mele ? Ai băgat de seamă, tu, că aș vroi întotdeauna să povestesc și numai pentru tine, lucruri leneșe, cugetate fără zgomot, fără tumult și fără sânge, lucruri înăbușite de un oftat, desenuri curate și simple, broderii cu scamă mai puțină și cu firul golului și al aerului mai mult, împletite împreună; povestiri din toată închipuirea ?
Meșteșugul nostru este cel mai delicat și mai mincinos, fata mea de lumină și de răcoare - și cel mai scum plătit din pricina gingășiei lui. Am alergat vara întreagă ca să prind în palmă un bondar cât o coacăză coaptă și l-am ținut o iarnă în pumnul închis - și nu era nimic, atunci când într-o noapte cu bolțile pline de struguri, i-am dat către stele drumul din închisoarea lui. Baba Ghergina își aduce acasă, din pădurile scuturate, ramurile și gătejile în spinare: în vatra ei o să trosnească jarul și va învia cenușa. Noi culegem, una câte una, crengile care cad, vârfurile prea depărtate ale plopilor, frânte de greutatea platoșelor de stele; culegem în poală nucile seci, cu voce lăuntrică, ale tuturor copacilor din grădină, ale aducerii aminte, ale dragostei și suferinței; rodul cu găoace al tuturor livezilor și pomilor, care nu rodesc. Născocim cu buna-credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada și recolta.
O povestire e o jucărie. Ți-am spânzurat pe păreți o mie de jucării și toți copacii din pădurile muntelui alb, la piciorul căruia paște lumina verde calul nostru roșu, sunt plini de maimuțoi cocoșați, de îngeri de elastic, pe care i-a prins în codri dorința noastră de a da vocilor vântului o îndreptățire și pustietății molcome dintre frunze o viață împărecheată cu oameni, reduși în mucava.
Ți-am făcut o povestire, cu gândul. Nu știu ce povestește gândul. Din cioburile de porțelan ale azurului spart azi-dimineață din ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică, scrisă fără slove, pe un solz de pește și care trebuie citită cu ocheanul. Ca să o citim, trebuie să o ducem deseară sus, în dreptul lunii și să o așezăm pe polița Casiopeei. Vom păși la noapte încet pe turla bisericii din sat până-n scânteia crucii și acolo, în vârful picioarelor, ne vom întinde până la constelații.
Tudor Arghezi - este pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu; poet, prozator, dramaturg și publicist român.
A debutat în literatură și în publicistică la vârsta de numai 16 ani, semnând, cu numele de Ion Theo, versuri și articole în ziarul lui Alexandru Macedonski „Liga ortodoxă”.
Începând cu anul 1904, când scoate împreună cu V. Demetrius revista „Linia dreaptă”, semnează cu numele Tudor Arghezi. Până în anul 1910, Tudor Arghezi va publica versuri și articole în mai multe periodice ale vremii: „Revista modernă”, „Lumea nouă”, „Viața nouă”, „Viața românească”, „Facla”, „Rampa” etc.
După anul 1910 preia conducerea sau editează el însuși ziare precum : „Cronica”, „Cuget românesc”, „Națiunea” și „Bilete de papagal”.
A debutat editorial în anul 1927 cu volumul de poezii CUVINTE POTRIVITE, căruia îi vor urma, la intervale diferite, culegerile de versuri: FLORI DE MUCIGAI (1931); VERSURI DE SEARĂ (1935); HORE (1939); UNA SUTĂ POEME (1947); 1907 - PEIZAJE (1955); CÂNTARE OMULUI (1956); STIHURI PESTRIȚE (1957); FRUNZE (1961) POEME NOI (1963); CADENȚE (1964); SILABE (1965); RITMURI (1966); NOAPTEA (1967).
Semnificativă pentru înțelegerea concepției autorului asupra creației poetice și asupra menirii scriitorului este poezia TESTAMENT, situată în fruntea volumului de debut din anul 1927. Adeziunea poetului la „estetica urâtului” este clari exprimată în volumul FLORI DE MUCIGAI.
Arghezi a publicat în revistele vremii în special pamflete și poeme în proză, numite de el „tablete” sau „bilete”. Adunate în volume (ICOANE DE LEMN - 1930; POARTA NEAGRĂ - 1930; TABLETE DIN ȚARA LUI KUTY - 1933; BILETE DE PAPAGAL - 1946; PAGINI DIN TRECUT - 1955; LUME VECHE, LUME NOUĂ - 1959 etc.), acestea se remarcă printr-o puternică satirică, denunțând moravuri sau instituții ale vremii. Astfel, ICOANE DE LEMN și POARTA NEAGRĂ prezintă scene din viața de mănăstire și, respectiv, din umbra zidurilor închisorii.
Romanele OCHII MAICII DOMNULUI - 1934, și CIMITIRUL BUNA-VESTIRE - 1936, aduc o tematică interesantă. Numite de către scriitor poeme, primul evocă un caz de „redempțiune”, iar cel de-al doilea, cu caracter de parabolă, „ironizează zăpăceala autorităților în fața întâmplărilor neprevăzute” (Al.Piru, Istoria literaturii române de la început până azi).
Romanul LINA - 1942, are un caracter autobiografic. Autorul evocă perioada în care a lucrat la fabrica de zahăr Chitila.
sursă: Dicționar de literatură română și universală,
București, Editura Coresi, 2007.
JUCĂRIILE
Am făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cât o batistă. M-am deșteptat din somn dinaintea ferestrei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, și ridicând capul din perini, ca dintr-o groapă cu nimburi, m-am uitat în munți și am râs. Mi s-a părut că mă scol de unde mă culcasem azi-noapte, dintr-o altă albie de râu, care cântă, furnicată de soare și de-a lungul căreia curge borangicul printre năframe și giulgiuri de mătase. Se întocmise fără să știu, din nou, toată împrejmuirea, și materialele divine ale miracolului din cer și din pământ, voia să dea o pildă de zi fericită, pierdută fără alți martori decât vițeii, în eternități.
Mi-am încercat cuvintele în dreptul urechii ca niște ulcele smălțuite, de pământ, ca să le văd cât pot să sune și cât ar putea să tacă, și mi le-am încercat și-n zarea soarelui, ca niște ouă proaspete de găinușă albă. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată din patru părți, pe toate ferestrele, de soare. În fundul cerului de munte, care trebuie să fi fost foarte înalt, avea un pisc de zăpadă de sidef și dinaintea casei mele un cal vișiniu păștea iarba, verde până în munți. Din ce să rip povestea mea mică, pentru tine și de unde să o încep ? Sunt ca un lăcătuș de aur care vrea să făurească un belciug și ar trebui să strice o trâmbiță sau un chivot, ca să facă belciugul pentru staul. Și i-ar trebui fier și are aur și i-ar trebui cuie și are mărgăritare. Aș vrea să fac un lacăt pentru coșarul iezilor de curând născuți și să fie gata până deseară, când noaptea se va strecura la ei prin crăpături.
O povestire mică, moale ca un fir de ață trecut prin ac și tocmai atâta cât este nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpușii. Mosorul e plin și nu-i găsesc căpătâiul și ața nu trebuiește ruptă și desfăcută din înșirarea ei liniștită pe mosor.
Ai băgat de seamă, copila mea, aceea care nu știi să citești povestirile scrise și niciodată n-ai să auzi povestirile grăite, jumătate de umbră și jumătate de neființă, cum te găsești tu, undeva în închipuire și, desigur, nicăieri, dar totuși continuu prezentă în așteptările mele ? Ai băgat de seamă, tu, că aș vroi întotdeauna să povestesc și numai pentru tine, lucruri leneșe, cugetate fără zgomot, fără tumult și fără sânge, lucruri înăbușite de un oftat, desenuri curate și simple, broderii cu scamă mai puțină și cu firul golului și al aerului mai mult, împletite împreună; povestiri din toată închipuirea ?
Meșteșugul nostru este cel mai delicat și mai mincinos, fata mea de lumină și de răcoare - și cel mai scum plătit din pricina gingășiei lui. Am alergat vara întreagă ca să prind în palmă un bondar cât o coacăză coaptă și l-am ținut o iarnă în pumnul închis - și nu era nimic, atunci când într-o noapte cu bolțile pline de struguri, i-am dat către stele drumul din închisoarea lui. Baba Ghergina își aduce acasă, din pădurile scuturate, ramurile și gătejile în spinare: în vatra ei o să trosnească jarul și va învia cenușa. Noi culegem, una câte una, crengile care cad, vârfurile prea depărtate ale plopilor, frânte de greutatea platoșelor de stele; culegem în poală nucile seci, cu voce lăuntrică, ale tuturor copacilor din grădină, ale aducerii aminte, ale dragostei și suferinței; rodul cu găoace al tuturor livezilor și pomilor, care nu rodesc. Născocim cu buna-credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada și recolta.
O povestire e o jucărie. Ți-am spânzurat pe păreți o mie de jucării și toți copacii din pădurile muntelui alb, la piciorul căruia paște lumina verde calul nostru roșu, sunt plini de maimuțoi cocoșați, de îngeri de elastic, pe care i-a prins în codri dorința noastră de a da vocilor vântului o îndreptățire și pustietății molcome dintre frunze o viață împărecheată cu oameni, reduși în mucava.
Ți-am făcut o povestire, cu gândul. Nu știu ce povestește gândul. Din cioburile de porțelan ale azurului spart azi-dimineață din ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică, scrisă fără slove, pe un solz de pește și care trebuie citită cu ocheanul. Ca să o citim, trebuie să o ducem deseară sus, în dreptul lunii și să o așezăm pe polița Casiopeei. Vom păși la noapte încet pe turla bisericii din sat până-n scânteia crucii și acolo, în vârful picioarelor, ne vom întinde până la constelații.
