Călin Gruia s-a născut la 21 martie 1915 în satul Trifești, județul Orhei, Basarabia, și a decedat la București în ziua de 9 iulie 1989.
Călin Gruia este un pseudonim literar iar numele său real a fost Chiril Gurduz. A fost un scriitor român, poet și prozator, cunoascut mai ales pentru volumele sale de povești pentru copii.
A debutat în literatură cu versurile publicate în 1938 în revista Speranța, din Orhei, apoi a publicat versuri și în reviste literare din Chișinău. În 1942 i s-a publicat primul volum, placheta Litanii de seară. Mobilizat în război, a fost luat prizonier în 1944.
După eliberarea din prizonierat din 1948, s-a dedicat literaturii pentru copii, publicând în 1952 prima sa culegere de povești, Nucul lui Toderiță. A avut o intensă activitate publicistică la revistele pentru copii din România (Arici Pogonici, Luminița, Cutezătorii) și a publicat numeroase cărți.
A scris și un scenariu de film, inspirat din evenimentele Primului Război Mondial, după care a fost realizat filmul Baladă pentru Măriuca (1969). Între anii 1951 și 1969 a fost redactor la emisiunile pentru copii ale Radioteleviziunii Române.
Noaptea, ghetele copiilor stau de vorbă. Atunci când nu mai arde nici o lumină, când toți ai casei dorm, ghetele încep să-și spună fel de fel de istorii. Uneori râd cu gura până la urechi. Dar nu supără pe nimeni. Alteori se joacă. Una se ascunde și cealaltă trebuie s-o găsească, pe sub masă, pe sub pat, prin unghere. Și aleargă, aleargă, până se aude clopoțelul ceasului deșteptător. Atunci, ghetele încremenesc pe loc. Își pierd glasul, voia bună, iar poveștile rămân neterminate.
Rar se întâmplă ca cele două ghete să fie supărate între ele și să nu vorbească, după cum tot rar se nimerește ca uneia să-i fie somn, iar alteia nu.
Într-o seară de toamnă, gheata din piciorul drept al unui băiețel adormi pe preșul de la ușă, chiar cum se văzu descălțată. Pe la miezul nopții se trezi și voi să stea de vorbă cu cea din stânga. O strigă de câteva ori, dar nu-i răspunse. O căută peste tot locul dar nu o găsi. „Asta-i bună !” își spuse gheata dându-și seama că-i singură în toată încăperea. Nu-și putu închipui ce se întâmplase. Ghetele nu țin minte niciodată pe unde-au fost în timpul zilei. Atâta doar, băgă de seamă că are la bot câteva picături de noroi.
- Trebuie să fi rămas pe undeva. Dragă ușă, n-ai vrea să te deschizi ?
- N-am voie ! răspunse supărată ușa.
- Dar mi-am pierdut sora.
- N-am voie ! mai repetă o dată ușa.
- Și-atunci ce să fac ? Poate că afară plouă și ea n-are umbrelă. Poate că-i întuneric beznă, s-a rătăcit și se teme...
La auzul acestor vorbe, ușa se deschise și-i șopti:
- Fugi ! Dar să nu știe nimeni.
Gheata piciorului drept coborî repede pe trepte. Treptele crezură că-i chiar băiețelul. El coboară așa. Într-un singur picior.
Afară nu era întuneric și nu ploua. Gheata porni singură pe uliță. Ca să vadă cât e ceasul se urcă pe un gard și se uită în geamul unei ceasornicării. Într-un scrânciob cât degetarul, o păpușă roză se dădea huța, în vreme ce o mulțime de ceasuri cu diferite chipuri și străluciri băteau măsura și spuneau pe diferite glasuri:
- Sus! Jos ! Sus ! Jos !
Păpușa părea fericită. Gheata ar mai fi stat să privească, dar își aminti că plecase să-și caute sora. Cum pe uliță nu era nimeni, n-a avut pe cine să întrebe. În cele din urmă începu să strige :
- Hei, unde ești ?
Dintr-o răspântie, o statuie îi arătă cu degetul la gură că în toate casele oamenii dorm. Gheata îi făcu semn că a înțeles și merse mai departe. Cocoțată pe o poartă, zări un cocoș alb care ținea sub aripă o trâmbiță de argint și se uita când cu un ochi, când cu altul în sus.
- Ce vezi acolo ? îl întrebă gheata.
- Luna, stelele ! Ca să știu ceasul când trebuie să cânt...citesc în stele.
- Dacă ești atât de învățat, n-ai putea să-mi spui pe unde poate fi sora mea ?
- După câte-mi dau seama, vorbi cocoșul, ești o gheată și sora ta trebuie să fie la fel. Ca să dai de urma unei ghete nu te uiți la stele, ci la pământ.
- Îți mulțumesc.
Gheata porni mai departe și cum mergea îngândurată, într-o uliță se lovi de nasul unui copoi. Copoiul nu se supără, ci căută mai departe ceva pe jos.
- Ce-ai pierdut ? întrebă gheata.
- Nimic. Caut urmele stăpânului meu. Ne ducem la vânătoare. Stăpânul a plecat mai devreme. A, uite că le-am găsit. Rămâi sănătoasă.
- Copoiule, copoiule, fii bun și caută și urma surorii mele, gheata din stânga.
Copoiul zâmbi pe sub mustăți, apoi se uită mai aproape la gheată, după care se învârti de câteva ori pe uliță. Nu după multă vreme spuse:
- Iată două tălpi de gheată întipărite în praf, două urme: una-i a ta și alta a surorii tale. Și-acum, la revedere !
- Îți mulțumesc.
Și gheata porni după cele două urme. Merse și merse până dădu de o fântână lângă care era o băltoacă. Acolo urmele se pierdură. Gheata se așeză pe o piatră, să se odihnească și nu după multă vreme auzi un glas, dar nu-și dădu seama de unde vine: ajutor ! ajutor ! Un dulău se opri să bea apă și gheata îl întrebă dacă aude ceva. Dulăul își mișcă urechile clăpăuge în sus, stătu așa cât stătu și pe urmă clătină din cap, că nu aude nimic. Gheata, văzându-l binevoitor, îi povesti că-și caută surioara, gheata din piciorul stâng a unu băiețel.
- Și cum arăta băiețelul ? întrebă dulăul. Nu făcea cumva pe viteazul, cu un băț în mână, întărâtând câinii și apoi fugind ?
- Întocmai ! răspunse gheata.
- M-a trezit și pe mine din somn. Și eu am voit să-l sperii puțin. Și parcă pe-aici a rupt-o la fugă.
- Ajutor ! Ajutor ! Mă înec ! se auzi glasul, mai tare parcă.
- Ssst ! făcu gheata. Auzi ?
Dulăul își lăsă urechile în jos, dădu din cap, că aude, și se repezi spre băltoacă de unde se întoarse cu o gheată plină de noroi.
- Asta- i ?
- Îți mulțumesc, dulăule.
- Vezi că după colț e un lustragiu. Spune-i că l-am rugat eu s-o curățe, zise câinele, și făcându-și limba lungă începu să bea apă.
Motanul lustragiu dormea cu luleaua în colțul gurii, dar când auzi rugămintea își puse șorțul și cu două perii mari se apucă de lucru. Și numai după ce-și putu răsuci mustățile în luciul ghetelor, ca în oglindă, se arătă mulțumit.
Trecuse o bucată de noapte. Cocoșul de la poartă se pregătea să cânte din trâmbița din argint, statuia ședea mirată cu degetul la gură, păpușa adormise în scânciobul ceasornicului aurit, dar cele două ghete nu mai putură să ajungă acasă. Asta pentru că ghetele uită întotdeauna drumurile pe care umblă !...
