|
|
VIFOR
de A. Vlahuță
I
Dumitru-și mai numără-o dată
Cei „doispre'ce lei ș-o bucată”,
Gândește, se scarpină-n cap:
„Că multe mai sunt și la casă !
Nu-i una, să dau și să scap.
Nevastă și nouă copii,
E gloată, și gurii nu-i pasă,
Ea cere mereu; fă ce știi
Aleargă, din piatră să scoți,
Să dai demâncare la toți !”
La sanie juncii înjugă,
Și-și face din traistă glugă.
Se-nchină. „Rămâi sănătos !”
- Faci rău că te-ntorci pe-așa vreme:
A nins astă-noapte vârtos;
Și nu vezi ce vânt s-a stârnit ?...
- Mi-s juncii voinici, nu te teme,
Pe viforul cel mai cumplit
Încarc, și-ți pornesc unde vrei,
Și n-am nici o grijă cu ei.
II
Pe alte tărâmuri te-ai crede:
Nici cer, nici pământ nu se vede.
Vârtejuri, urlând, se răpăd
Și munți de zăpadă ridică,
E ceas de pieire - prăpăd.
Și omul îndeamnă mereu,
Plăvanii troianul despică,
Și-ntind, să se rupă, din greu
Că și ei au suflet, și lor
De tihna de-acasă li-i dor.
În bocetul vântului cine
Te cheamă ?...Nu-s glasuri străine...
„Dumitre !...Tătucă !...Nu vii ?...”
El caută-n zări ca prin sită,
Să-și vadă...nevastă, copii.
Văzduhul îi pare de foc...
În valuri, zăpada, stârnită,
Ca marea-l îngroapă de loc.
Deasupra-i troienele cresc,
Și glasuri de vânt îl bocesc.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
