Să nu te iei după fricos...Cine se ia după fricos ajunge...O să vedeți îndată unde ajunge !
Această întâmplare s-a petrecut de mult, de mult, pe vremea când animalele se hotărâseră să nimicească pe vânător.
S-a întocmit oștirea animalelor; ariciul înainte, pe urmă lupul, vulpea, cerbul, bursucul, ursul. Ba au chemat într-ajutor și-o pasăre, pe vultur, să zboare, să-i vestească când vine vânătorul.
Se pregătea o bătălie mare.
A venit castorul, dulgher prea iscusit, și a ridicat ici-colo ziduri de lemn. În dosul lor s-au strâns în rânduri animalele să lupte.
Și-au ascuțit toți dinții și ghiarele. Erau aproape gata, când nu știu cine a spus:
- Mergem la bătălie, dar nu avem hatman. (conducător)
- Așa e, să alegem un hatman ! au rostit toate dihăniile dintr-o dată.
Cine să fie ? Cine ? Ariciul nu e bun, căci e țepos; lupul este de trebuință în bătălie; vulpea e prea vicleană; cerbul e-ncornorat și se agață-n ramuri; bursucul e prea greu; ursul e cam bătrân...
Nu se înțelegeau...
Când era cearta mai aprinsă, cine venea fără de grijă pe cărare, cu pălăria pe-o sprânceană, fluierând mulțumit ?
Tomiță iepurașul.
- Ce e cu tine, măi Tomiță ? Și de ce fluieri atât de mulțumit ? l-au întrebat dihăniile.
S-a oprit iepurașul, și-a împins pălăria mai pe ceafă, apoi plictisit a dat dintr-o lăbuță:
- L-am doborât...M-am repezit cu dinții, și haț,haț, ca și cum n-ar fi fost...
- Pe cine ? a întrebat cu spaimă cerbul.
- Pe un dușman ! a început să își dea aere Tomiță, văzând că-i ascultat de toți.
Și într-adevăr, Tomiță doborâse un trunchi din cel subțire, de răurușcă - viță splbatică. Îi plăcea mult, căci are coaja acrișoară. Îi era dușman, pentru c-o dibuia cam greu.
- A doborât singur dușmanul ! s-a minunat bursucul.
- Hm, hm ! a mormâit în sine ursul. De-am fi și noi așa de viteju ca tine...
- Vrem să alegem un hatman și nu ne înțelegem ! a glăsuit ariciul.
- Vreți un hatman ? Vreți un hatman destoinic peste animale ? Să vă fiu eu ! s-a îngâmfat Tomiță. Nu-i nimeni mai viteaz ca mine în pădure.
- Ar putea să ne fie el hatman ! s-a învoit cumătra vulpe. Tot nu ne înțelegem între noi.
- Să fie, dacă-i așa viteaz ! a spus și cerbul.
S-au învoit și lupul, și ursul, bursucul, ariciul și vulturul.
I-au dat deci lui Tomiță căciula de hatman, i-au dat și o spadă.
Era hatman în lege.
- Și-acum poruncește, Tomiță ! a spus lupul. Noi te-ascultăm orbește.
- Du-ne la bătălie, să-l doborâm pe vânător ! a strigat vulturul.
La toate se-așteptase Tomiță, dar ca să fie hatman în bătălie și să-l răpună pe vânător, la asta nu...
Începu să tremure.
- Voi stați aici ! le-a poruncit. Când am să fluier, dați toți năvală cu putere...Mă duc să văd pe unde-i vânătorul !
S-a strecurat prin pădure.
Era o zi rece de toamnă, când vântul bate cu putere și frunzele încep să cadă.
Inima lui Tomiță era numai atâta, cât vârful acului...
Cine l-a pus să fie hatman ? Dacă a auzit vânătorul ?...O să-l doboare cu săgeata !...
Se tupila la pământ și inima-i bătea să-i spargă pieptul. Sta cu urechile ciulite...(De-atunci sunt așa mari !...)
Deodată a început să bată vântul mai tare și frunzele să foșnească. Niște rămurele s-au frânt și l-au lovit pe Tomiță drept în obraz.
”E vânătorul ! s-a gândit iepurașul. A auzit ce-am spus. Vine spre mine. A tras cu arcul.”
S-a întors într-o clipită...Și fugi !...Și fugi!...
De frică îi căzuse hatmanului căciula pe ochi. Nemaivăzând, s-a împiedicat în spadă și și-a tăiat lăbuțele din față. De frică și de durere a mai făcut un salt și s-a dat peste cap. Atunci și-a tăiat coada. (De aceea-s așa scurte lăbuțele din față și coada lui Tomiță până-n ziua de astăzi !....)
Fugea acum de-i sfârâiau călcâiele, și șuiera văzduhu-n urma lui.
Dihăniile, auzind șuierul, au crezut că-i semnalul hatmanului, au dat năvală după el, să prindă vânătorul.
Au ieșit din pădure, pe câmp.
Era către amurg, când umbrele-s mai lungi, când soarele se pregătește de culcare.
Tomiță își vedea umbra și, crezând că-i vânătorul în urma lui, fugea din ce în ce mai repede....
Abia se mai ținea oștirea după el. S-a mai ținut o vreme. Pe urmă s-a pierdut de hatman.
Tomiță a mai fugit înc-o bucată bună, a dat peste un copac și s-a izbit. Atât de tare s-a izbit, c-a văzut stele verzi. (De-atunci are privirea împrăștiată și buza de sus crăpată de lovitură !...). Și-a rămas lat...
Târziu, când și-a venit în fire, s-a întors în pădure fără căciula de hatman și fără spadă.
Iar se lăuda:
- De veneați după mine, îl răpuneam pe vânător !...Dar m-ați lăsat singur...
Animalele au început să râdă. Îl urmărise-n zbor vulturul. Văzuse tot. Și povestise. Au râs dihăniile de Tomiță. L-au luat la goană.
- Cine se teme de foșnetul frunzelor, nu are ce căuta în pădure.
Din acea zi, sălbăticiunile ca lupul, vulpea, ursul și vulturul îl fugăresc pe iepuraș. Și unde-l prind, îi fac de petrecanie. Le e necaz că l-au avut hatman....
