PACEA-I CEL MAI SCUMP CUVÂNT - de ''maryzal''

PACEA-I   CEL  MAI  SCUMP  CUVÂNT de  ''maryzal'' Pacea-i cel mai scump cuvânt, Dintre toate pe pământ, Fără pace nu-i nimica , Fără ea ne crește frica. Fără pace nu e soare, Nu e muncă pe ogoare, Nu adie nicio boare, Nu e muncă pe ogoare. Fără pace nu e școală, Fără pace e doar boală, Nu e zbor de ciocârlii , Nu e râset de copii. Fără pace nu e cântec, Nu e zâmbet și alint, Fără pace e-ntuneric, Nu-i lumină pe pământ . Fără pace nu e mamă, Iar în suflet suntem goi, Fără pace nu e tată, Fără pace  ... e război.

FRUNZE DE TOAMNA - ACTIVITATI CREATIVE

SIMFONIA DE CULORI A TOAMNEI

LENEȘUL - un animal drăgălaș și amenințat cu dispariția...

Leneșii sunt mamifere placentare care viețuiesc în America de Sud și Centrală și aparțin subordinului Folivora. Leneșii au mărimi cuprinse între jumătate de metru și 1,7 metri. Se pot clasifica în două genuri: leneșii cu trei degete (Bradypus, Bradypodidae) și leneșii cu două degete (Choloepus, Megalonychidae). 

Leneșii se hrănesc în general cu frunze, muguri, lăstari în principal din copacii de genul Cecropia. S-a remarcat că unii leneși în mod ocazional își completează dieta cu insecte, reptile mici sau păsări. Frunzele cu care se alimentează le oferă puțini nutrienți și energie și se digeră în timp îndelungat. Din această cauză leneșii au stomacuri mari, lente, compartimentate, în care conviețuiesc bacterii simbiotice care descompun frunzele tari. Digestia poate dura chiar mai mult de o lună până la completa finalizare. 

Leneșii sunt perfect adaptați stilului de viață arboricol, prezentând gheare puternice ce le permit o bună cățărare pe ramuri. Pe sol se deplasează cu greutate și viteză foarte redusă, de unde și denumirea de leneși. 

Sunt buni înotători.

Principalii dușmani ai leneșilor sunt oamenii, care îi consumă pentru carnea gustoasă, moale ce este considerată o delicatesă. Alți prădători sunt șerpii, jaguarii sau acvilele harpia. 

Ghearele puternice și tăioase pot fi folosite ca arme împotriva prădătorilor. De asemenea, în blana leneșilor trăiesc alge albastre-verzi și alge verzi Chlorophyta, care îi dau blănii o culoare verzuie. Aceasta, asociată cu mediul lor de viață arboricol, le conferă un bun camuflaj. 

În Costa Rica există o rezervație destinată acestor animale atât de dragălașe și prietenoase, care sunt tot mai amenințate de dușmani, cum spuneam - omul și ...celelalte animale de pradă...

MĂCEȘUL

Măceșul (Rosa canina) este o specie de plantă nativă în Europa, nord-vestul Africii și în vestul Asiei. 

Este un arbust cu frunze căzătoare, cu o înălțime care variază între 1 și 5 metri. Tulpina este acoperită de țepi mici, ascuțiți, sub formă de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe. Florile sunt de obicei roz pal, dar există și plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4–6 cm și sunt formate din cinci petale. Fructul, numit măceașă, are o formă elipsoidă și este roșu sau portocaliu închis. 

Înmulțirea măceșului se poate face prin semințe, prin ramuri înrădăcinate obținute prin despărțirea tufelor existente în flora spontană sau în cultură și prin marcotaj. Pentru obținerea unei semințe apte de reproducere, se vor recolta fructele de măceș numai în stadiul de galben-portocaliu, deci la început de maturizare. Fructul este foarte bogat în vitamina C, conținând peste 2000 mg din această substanță la 100 de grame de fruct. De aceea, este utilizat la producerea de siropuri, ceaiuri, dulcețuri, gemuri. 

Varietatea Rosa canina 'Assisiensis' este singura care nu are spini pe tulpină. 

Măceșul (Rosa canina) este foarte apreciat în medicina naturistă, în special datorită complexului de vitamine pe care îl conține: vitamina A, B1, B2, C, K, P, E. 

Măceșul este un rezervor de vitamine pentru organismul uman. Ceaiul de măceșe tratează intoxicațiile, diarea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, și pulberea de măceșe este foarte eficientă), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor și ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de semințe de măceș. 

Elixirul de măceș este recomandat în tratarea bronșitei cronice și a tusei de bătrânețe.

TOAMNA AURIE - de anushka_821

TOAMNA  AURIE de  anushka_821  Vine toamna aurie,  Vântul bate pe colină,  Râu-și murmur-a lui cântec,  Ce-i din moși strămoși lăsat,  Plopu-și scutur-a lui frunze,  Galbene și ruginite,  Apa-n unde strălucește,  Vântul pustiește iar...  Se văd șiruri de cocoare   Care pleacă-n depărtări,  Rămâne doar amintirea,  Zilelor calde de "ieri".  Toamna ninge pe cărări ...

TIMPUL - autor necunoscut

TIMPUL autor necunoscut Când te scoli de dimineață Nu mai zăbovi în pat, Iute, spală-te pe față, Și te-mbracă imediat. Nu mai zăbovi degeaba, Pune-n toate-un pic de   zor,  Și-ai să vezi atunci că treaba Merge bine și cu spor. Chiar din primii ani  învață, Timpului să dai folos, Și-ți va fi mereu în viață, Drumul drept și luminos. Timpul nu și-l irosește Cel ce-i harnic și isteț, Timpul bine folosește, Timpul e un bun de preț.

COPILUL MEU - de Lucica Boltaşu

COPILUL  MEU de   Lucica Boltaşu   Copilul meu, ești binecuvântarea, Ce Dumnezeu mi-a dat pe-acest pământ, Ești un balsam ce șterge lăcrimarea Și-nmuguriri născute din Cuvânt, Copilul meu, ești o minune vie, Ce Dumnezeu, să am a-ngăduit, Ești plămădit prin har, din veșnicie, De mâna Celui Sfânt și Infinit, Copilul meu, ești clipa ce răsună În dimineți, când soarele-i aprins, O notă caldă, pe a vieții strună, Un colț de rai, din cerul necuprins, Copilul meu, ești sfântă revărsare, Chiar și atunci când viața este grea, Când te privesc, în clipe de-ncercare, Primesc puterea de-a înainta, Copile drag, ești susurul de apă, Ce-mi răcorește arșița din piept, Ești vis dorit pe-al amurgirii pleoapă Și împlinire-n tot ce eu aștept, De-aceea azi, copile-ți spune mama, Cu dor arzând, cu lacrimi pe obraz, Trăiește sfânt, la ce faci, ține seama, Să te ferești de rău și de necaz, Mult prețuiește-a mamei rugăciune, Pentru copii, căci Dumnezeu veghează, Dar nu uita, fă-ți partea ta în lume, C-atunci și El te binecuvântează !

COPIL FRUMOS ! - Sursa poezie: Carmen Pricop

COPIL  FRUMOS   ! Copil frumos, te-aș ține-ascuns In locul unde n-au pătruns Nici răutatea, nici mania, In locul unde e stăpână bucuria. Și ți-aș păstra desțelenită Grădina vieții, și-nflorită, Ca un surâs să fie fiecare floare, Pe chipul tău să râdă lumina de la soare. Și ți-aș așterne dragoste în cale, Din suflet aș lăsa să scuture petale, Ca să nu simți nici pietre ascuțite și nici spini, Să nu te rătăcești prin mărăcini. Vise înalte ți-aț păzi în palmă, Iar zborurilor tale le-aș ține vremea calmă, Și timpul l-aș supune și l-aș îmblânzi, L-aș pune în clepsidră și ți l-aș dărui. Dar nu știu cum să fac acestea toate, Nu era scris în nicio carte, Și nu cred că a fost vreun înțelept Care știa ceva și a păstrat secret. Și-atunci tot ce rămâne e să îți dau povețe, Să te învăț că lumea are multe fețe, Să îți arăt cum sufletul se oțelește, Dar dragostea din el e cea care te crește. Să-ți spun că din durere iei putere, Că pentru a clădi un vis de multe ori se cere Să lași bucăți de suflet să se sfâșie din tine; Dar să nu-ți pară rău când tot ce faci e bine ! Să nu uiți idealuri chiar dacă ți se pare Că s-au pierdut cândva în neagra depărtare ! Oricât de întuneric, mai sunt câteva stele; Să cauți mereu zborul și să ajungi la ele ! De cazi, să te ridici mai sus Și să răsari chiar dacă soarele-a apus ! Dacă pierzi astăzi, poți învinge mâine; Să nu-ți vinzi inima pe-un colț de pâine ! Să nu uiți niciodată să fii bun și drept, Să nu te pleci, dar să fii înțelept ! Și vieții să-i surâzi, să știi cum să te bucuri De împliniri înalte și de mărunte lucruri ! Iar la sfârșit, când scazi și când aduni, Când timpul ce-ți rămâne e cât să-l ții în pumni, Să-ți fie gândul liniștit și inima senină Că ai trăit frumos și viața ți-a fost plină. Sursa poezie: Carmen Pricop

SUNT COPIL CA FIECARE - de Adrian Păunescu

SUNT  COPIL  CA  FIECARE   de Adrian Paunescu Sunt copil ca fiecare  Și mă joc mereu,  Jucăria cea mai mare  Este tatăl meu.  Și când tata nu-i acasa  Ci-i altundeva  Jucăria cea frumoasă  Este mama mea.  Și când mama și cu tata  Sunt plecați de-aici  Pentru joc, să țineți seama,  Am niște bunici.  Scumpă mamă, dragă tată  Roata nu stă-n loc,  Că voi fi și eu odată  Jucărie-n joc.

LEGENDA LUI DRAGOȘ VODĂ. ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI - Dumitru Almaș – Povestiri istorice

Era odată un voievod pe nume Dragoş, care trăia în acea parte din România care se numeşte Maramureş. Era bun gospodar şi cârmuitor dibaci, dar şi meşter vânător. Îi plăcea tare mult să vâneze zimbri, urşi, cerbi, căprioare, mistreţi şi lupi.
Legenda spune că, umblând el la vânătoare, a auzit că fraţii lui, românii de la răsărit de munţii Carpaţi, de pe valea râurilor Siret şi Prut, sufereau mult din pricină ca-i jefuiau şi-i ucideau tătarii. Aceştia erau pe atunci, un neam de oameni care trăiau numai din razboaie şi din ceea ce luau de la alţii. Se ştia că nu-i întrecea nimeni la călărie. Năvăleau pe cai iuţi ca vântu. Loveau cu nişte săbii curbate numite iatagane, iar săgeţile repezite din arcurile lor ţâşneau ca gândul şi nimereau drept în ţintă. Pe cap purtau căciuli mari, din blană de oaie, iar de apărat se apărau cu scuturi rotunde din fier. Conducătorul tătarilor se numea han sau han-tătar.
Cu vitejii lui din Maramureş, Dragoş a trecut munţii la răsărit, ca să-i ajute în lupta cu tătarii. Prin munţi, în calea lui Dragoş şi a vitejilor săi, a ieşit un bour sau zimbru, mai mare ca un taur, cu coarne ţepoase, cu grumaz gros, cu copite tari, cu păr lung negru, cu ochi holbaţi, fioroşi, cu nări largi.
Întâi l-a simţit căţelandra lui Dragoş,  numită Molda. Şi, simţindu-l, a alergat după el, lătrând ascuţit. Dar oricât de fioros era acel bour, Dragoş tot l-a ochit cu săgeata şi l-a înţepat cu suliţă. Rănită, plină de sânge, acea fiară a mai fugit încă mult prin pădurea cu arbori înalţi. Ba, a trecut şi un râu cu apă mare; Molda, după dânsa, gonea, gonea din răsputeri s-o prindă. Dar râul fiind adânc şi valurile lui repezi, biata căţelandră Molda s-a înecat.
 Călări, Dragoş cu vitejii lui au trecut râul, au lovit zimbrul drept între coarne şi, în sfârşit, l-au doborât. Foarte mult s-a bucurat Dragoş de această biruinţă, dar mult i-a părut rău de pierderea căţelandrei. În amintirea ei a numit acel râu Moldova.
Apoi, Dragoş a trecut încă mai departe  şi  a ajutat pe românii din această parte a ţării să-i alunge pe tătarii cel răufăcători. Când s-a întors din luptă, biruitor, românii l-au ales voievod şi l-au poftit să conducă această parte din ţară, pe care au numit-o tot Moldova, de la numele râului.

SERGENTUL - de Vasile Alecsandri

SERGENTUL de Vasile Alecsandri Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicând în gândul lui: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă ... Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!“ Și bietul om, slab, palid, având sumanul rupt Și o cămeșă ruptă bucăți pe dedesupt, Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață, Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi și mari Treceau lucioase umbre de eroi legendari. Opinca-i era spartă, căciula desfundată, Dar fruntea lui de raze părea încoronată. Calică-i era haina, dar străluceau pe ea Și crucea „Sfântul Gheorghe“ ș-a „României Stea“.     Românul venea singur pe drumul plin de soare, Când iată că aude fanfare sunătoare Și vede nu departe în fața lui venind Un corp de oaste mândră în aur strălucind. Erau trei batalioane de garda-mpărătească Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească. În frunte-i colonelul semeț, pe calu-i pag, La bravii săi tovarăși privea ades cu drag, Și inima în peptu-i bătea cu foc, deșteaptă, Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i așteaptă.     Deodat' el dă cu ochii de sarbedul român Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân, Și mult se minunează, și nici cp-i vine-a crede Când crucea „Sfântul Gheorghe“ pe sânul lui o vede.     S-oprește regimentul, iar bravul colonel Se-nchină la drumețul, s-apropie de el Și-i zice cu blândeță: „De unde vii, străine?“ „Vin tocmai de la Plevna.“ „Cum e acolo?“ „Bine.“ „Dar aste decorații cum, cine ți le-au dat?“ „Chiar domnitorul nostru ș-al vostru împărat.“ „Dar pentru care fapte?“ „Știu eu? ... Cică drept plată Că am luat eu steagul redutei .. și pe dată Cu el, străpunși de glonțuri, ne-am prăbușit în șanț ...“ „Dar ce rang ai, voinice?“ „Am rang ... de dorobanț!“ Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul, Se-ntoarce, dă un ordin ... Pe loc, tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor Românul care pleacă trâgând al lui picior.