A MURIT LUCHI … - de Otilia Cazimir

Un clopoţel a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupa franghiuţa şi s-o ia la fuga. Intrăm în clasă.

Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urma se astâmpără. E aşa de linişte, că se aude cum îşi striga Huna, pe stradă, covrigeii lui săraţi…

- Casian Alexandra !

E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi…

Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra ! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.

Doamna se uită la mine şi râde. Are-un dinte de aur, drept în faţă.

- Cu mata vorbesc fetiţo… Cum te cheamă ?

Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul stăpânit al clasei.

- Cum îţi zice mama acasa ? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.

- Luchi ! sare de lângă mine, repezind înainte doua degete ascuţite, una bondoacă și zburlită, Luchi, ca la căţei !

Toate fetele se uita la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.

- Nu-i adevărat ! Acasă, mama îmi zice… Casian Alexandra ! răspund repede, ca să se isprăvească odată, uitandu-mă urât spre zburlită.

S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la fetiţa asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.

Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi prinşi cu gumă de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supăra şi cozile împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mâinile pe pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei…

Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă, poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu mai au nume.

Luchi era mică,  Luchi era proastă,  Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită…

Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-a cules ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun… demult…

Mă uit la turnul bisericii, pătrat şi greu. Două ciori încearcă să se aşeze alături pe spiţele crucii. Dar vântul le umflă penele şi le suflă jos.

Le văd întâi limpede, pe urmă cenuşiu, ca printr-o ploaie măruntă şi deasă. Liniile se strâmbă. Turnul stă acum hăit, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum să nu cadă ciorile, săracele ?

Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plâng.

– Ce ai, Casian ? Ţi-e rău !

– Nu, doamnă…

Nu i-e rău lui Casian;  îi vine să plângă în gura mare şi nu poate. Dacă doamna ar fi întrebat-o:

– Ce ai, Luchi?

Poate că ar plânge. Şi ar fi mai bine…

Dar Luchi nu mai este nicăieri.  Luchi a murit.  În locul ei o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenuşă…

A murit Luchi…

BRADUL - de Vasile Alecsandri

BRADUL   de Vasile Alecsandri Sus pe culme bradul verde Sub zăpada albicioasă Pintre negură se perde Ca o fantasmă geroasă, Și privește cu-ntristare Cum se primblă prin răstoace Iarna pe un urs călare, Iarna cu șepte cojoace. El se scutură și zice: „În zădar, tu, vrăjitoare, Aduci viforul pe-aice, Aduci zile fără soare. În zădar îngheți pământul, Ucizi florile și stupii Și trimiți moartea cu vântul Și trimiți foamea cu lupii. În zădar a ta suflare Apa-n râuri o încheagă, Șterge urma pe cărare Și de mine țurțuri leagă. În zădar aduci cu tine Corbul negru și prădalnic, Și din codrii cu jivine Faci să iasă urlet jalnic. În zădar, urgie crudă, Lungești noaptea-ntunecoasă Și, râzând de-a lumii trudă, Scurtezi ziua luminoasă. În zădar îmi pui povară De zăpadă și de gheață. Fie iarnă, fie vară, Eu păstrez a mea verdeață!”

CLASA / RECHIZITE - SCOALA - VOCABULAR ENGLEZA

MIJLOACE DE TRANSPORT - Street Vehicles and Transportation Vocabulary in English

ACUL DE CÂRPIT - de Hans Christian Andersen

A fost odată un ac de cârpit, care-și dădea niște aere, de parcă ar fi fost ac pentru dantelă. El le spunea degetelor care îl apucau să fie atente cum îl țin, că să nu cadă pe podea din pricina fineții sale... Iar degetele îl prindeau mai bine și îl strângeau de mijloc, spunând:

-Ei, până acolo nu ajungem noi!

-Vedeți? Am și trenă, spunea acul, care trăgea după el o ață lungă și fără noduri.

Degetele l-au înfipt strașnic în papucul fetei de la bucătătrie, care tocmai își peticea încălțările rupte.

-Ce muncă înjositoare! spuse acul de cârpit. N-am să ajung niciodată de partea cealaltă! O să mă rup! O să mă rup!

Și s-a rupt.

-Ce v-am spus eu? se supără acul. V-am spus că sunt prea fin!

„Nu mai e bun de nimic”, se gândiră degetele, dar încă erau obligate să-l țină strâns. Fata de la bucătărie picură pe el puțină ceară pentru sigilii și îl înfipse în baticul ei.

-Ei, vedeți? Acum sunt o broșă! spuse acul de cârpit. Eram sigur că într-o zi tot o să ajung bine de tot! Dacă ai fost odată cineva, rămâi toată viață cineva!

Și râse în sinea lui, pentru că dinafară nu știi niciodată de ce rade un ac de cârpit. Și era foarte mândru de el, de parcă ar fi mânat o trăsura, și se uita în toate părțile.

-Pot avea onoarea de a vă întreba dacă sunteți cumva din aur? întreabă el un bold, care îi era vecin. Arătați minunat și aveți chiar și propriul dumneavoastră cap. Dar e atât de mic! Trebuie să va îngrijiți să crească, pentru că nu oricine poate primi la capăt o picătură de ceară de sigiliu!

Și se foi atât de plin de el, încât se desprinse din batic și căzu în chiuvetă, chiar în clipa în care slujnica de la bucătărie se ridică.

-Am pornit în călătorie! spuse acul de cârpit. Numai să nu mă pierd. Dar s-a pierdut. 

-Sunt prea fin pentru lumea asta! își spuse el, ajuns într-un șanț. Sunt atât de conștient de lucrul acesta și asta mă mai consolează.

Și se ridică drept, spunându-și că nu are rost să se întristeze. Pe deasupra lui pluteau tot felul de lucruri: bețișoare, bucăți de hârtie și multe altele.

-Ia te uită la ele cum plutesc! spuse acul de cârpit. Și habar n-au că eu sunt aici și privesc nepăsător! Uite un băț! Nu se gândește la nimic altceva decât la bețe și el însuși e un băț! Uite cum plutește și paiul acela, cum se mai rotește și se răsucește! Nu te mai gândi la tine atât, că o să te împotmolești printre pietrele pavajului! UIte și un ziar! Tot ce scria în el s-a uitat de mult și el plutește așa, despletit, în vreme ce eu stau aici, răbdător și liniștit! Știu ce sunt și știu că așa am să rămân!

Într-o zi, lângă el a sclipit frumos ceva, iar acul nostru a crezut că e diamant. Dar nu, era doar un ciob de sticlă. Acul nostru se apropie de ciob și i se prezenă drept broșă.

-Pot să va întreb dacă sunteți cumva un diamant? Sunteți? nu-i așa?

Pe dată începură să gândească foarte frumos unul despre celălalt și începură să vorbească despre răutatea lumii.

-Da, am trăit într-o cutiuță care aparținea unei fete, a spus acul de cusut. Și fata aceea era slujnică la bucătărie. Și avea la fiecare mână câte cinci degete, dar să știi că în viață mea n-am întâlnit pe nimeni mai încrezut decât aceste cinci degete. Și cu toate acestea, ele existau doar pentru a mă ține pe mine, să mă scoată din cutiuță și să mă pună la loc în cutiuță.

-Dar străluceau? se interesa ciobul de sticlă. 

-Să strălucească? Aș, spuse acul. Nici pomeneală. Nu aveau de ce să fie atât de încrezute. Erau cinci frați, așa s-au născut, degete. Erau mereu drepte, unul lângă celălalt, deși aveau lungimi diferite. Cel mai din margine era scurt și gros. El nu prea stătea în rând cu celelalte degete. Și nu avea decât o încheietură și nu prea putea să se aplece prea tare. Dar spunea că dacă cineva nu ar avea acel „opozabil”, care de fapt este el, atunci acel cineva ar fi scutit de armată! Urma unul care se băga în toate, lucruri dulci sau amare, care arata spre soare sau spre lună și era unul dintre cele două care se strângeau atunci când scriau. Cel mai lung dintre ei se uita de sus la frații lui. Mai era unul care purta un inel în jurul burții și, în sfârșit, micuțul, care nu făcea nimic și era mândru tare de asta. Erau lăudăroși. Și lăudăroși au rămas, așa că m-au aruncat în chiuvetă!

-Și iată-te aici, strălucitor, spuse ciobul de sticlă.

În aceeași clipă, prin șanț a venit mai multă apă, care a luat cu ea ciobul de sticlă.

-A fost înaintat! spuse acul de cusut. Dar eu stau aici, unde mă aflu. Sunt prea fin, ceea ce e demn de respect.

Și rămase așa, drept, gândindu-mă la multe lucruri.

-Sunt înclinat să cred că m-am născut dintr-o rază de soare, atât sunt de fin! Și uite, soarele pare să mă caute aici, sub apă. Din păcate, sunt atât de fin încât nici mama mea nu mă mai poate găsi! Ehei, dacă aș mai avea ochiul care mi s-a rupt, aș putea să plâng. Dar nu, n-aș face-o, e nedemn să plângi.

Într-o zi, copiii vagabonzi de pe stradă căutau prin șanț. Au găsit cuie ruginite, bănuți și altele. Era o îndeletnicire murdară, dar le plăcea.

-Au! a strigat unul dintre ei, înțepându-se în acul de cusut. Ia te uită, un cui!

-Nu sunt cui, sunt un ac fin, a spus acul de cusut, dar nimeni nu l-a auzit.

Ceara de sigiliu se dusese, iar el se înnegrise. Dar auzise el că ținuta neagră te slăbește, așa că se credea mai subțirel ca niciodată.

-Vine o coajă de ou! strigară copiii, înfingând în coajă acul.

-Ce pereți albi și ce negru sunt eu! a spus acul de cârpit. Asta înseamnă să mergi înainte! Bine că acum pot fi văzut! Numai să nu am rău de mare! Nu-mi place să vărs!

Dar nu a avut rău de mare și nici nu a vărsat.

-La răul de mare e bine să ai un stomac de oțel, și acum vezi că e mai bine decât să fii om. Mie mi-a trecut. Cu cât ești mai fin, cu atât înduri mai multe.

Coaja de ou crapă sub roata unui car ce trecu peste ea.

-Doamne, cum mai țiuie! spuse acul de cârpit. Acum chiar o să-mi fie rău de mare tot timpul. Mă rup! Mă ruuuuup!

Dar nu s-a rupt, deși peste el a trecut o întreagă încărcătură de car. Acum sta întins cât era de lung și așa avea să rămână! 

DIN VIAȚA LEOPARZILOR - cu imagini splendide

Leopardul (în termeni științifici Panthera pardus) este un mamifer carnivor de mari dimensiuni din familia felinelor, ce aparține genului Panthera. El este vestit pentru capacitatea sa de a se adapta, iar datorită simțurilor sale excelent dezvoltate și a desenului blănii poate fi cu greu observat. 

Poate fi întâlnit din zonele semideșertice și până în zonele reci. Leopardul este una din cele mai mari feline, cu o greutate cuprinsă între 40–80 kg, o înălțime de 60–80 cm și cu o lungime a corpului de până la 2 m. 

Cu toate că are dimensiuni relativ mari, leopardul este un animal agil. Poate trăi până la 20 ani și chiar mai mult. 

De regulă, blana sa este de culoare galbenă cu pete negre, cu un desen caracteristic. O varietate a sa, pantera neagră, este unicul leopard cu blana de culoare neagră în întregime. Acesta trăiește în Malaysia și are o formă de melanism. 

Este o varietate periclitată, dar greu de studiat, deoarece exemplarele nu puteau fi deosebite prin fotografiere cu camere foto în lumină vizibilă. 

S-a constat că fotografiile cu camere foto în infraroșu pun în evidență pete specifice, invizibile altfel, permițând recenzarea și urmărirea exemplarelor aflate în libertate

Leopardul își petrece timpul cel mai adesea singur, de obicei în interiorul unui teritoriu bine delimitat - cu excepția perioadei de împerechere și a perioadei în care femela își crește puii. Dacă în același teritoriu ar locui prea mulți leoparzi, ar nimici sau ar alunga pentru mult timp viețuitoarele ce-i alcătuiesc prada. 

Asemeni altor membri din familia felinelor, și leopardul își marchează limitele teritoriului cu urină, iar pe unii copaci „semnează” cu ghearele. În zonele în care se găsesc multe animale, teritoriile de vânătoare ale leoparzilor sunt mai mici decât în regiunile mai sărace în pradă. De obicei masculii posedă teritorii mai mari decât femelele și adesea teritoriul unui mascul se întretaie cu teritoriul uneia sau al mai multor femele. 

Leopardul este una din cele mai rapide feline: poate atinge o viteză de până la 60 km/h sau, în unele cazuri, chiar mai mult - dar pe distanțe mici (100–150 m).

Știați că ...

 Leopardul bea apă în fiecare zi, dar în lipsa acestuia rezistă chiar și o lună întreagă fără.

Despre leopard se spune ca se accepta in mod deosebit carnea de caine, rapind cainele din așezarile omenești.

Leopardul poate rămâne insesizabil chiar și atunci când nu este o posibilitate de a se camufla în mediu (cum ar fi în zonele muntoase). Datorita acestor aptitudini este mai greu de depistat decât leul sau tigrul.

Doar 30% din puii de leopard nascuți ajung la maturitate, datorită obstacolelor întâmpinate de leopardul femeii în creșterea puilor ei.

Leoparzii sunt niște cățărători excelenți, urmate de margay, o altă specie de felină, fiind cea mai bună la mersul în copaci.

Fiind un cățărător foarte bun, poate ridica o pradă de două ori mai greu ca el într-un copac foarte înalt, departe de ochii altor prădători, cum ar fi leii (femelele) sau hienele

MAXIME ȘI CITATE DESPRE COPII

Copiii sunt mesaje vii pe care le trimitem unor timpuri pe care nu le vom mai apuca. -  Neil Postman

Cel mai important lucru pe care-l poate face un tată pentru copilul său este să-i iubească mama. – Theodore Hesburgh

Una dintre cele mai puternice amintiri ale copilăriei oamenilor este mirosul casei bunicii. – Adriana Trigiani

Lumea redevine nouă cu fiecare copil care intră în viața noastră. - Robert Brault

Viața este o flacără ce se stinge totdeauna, dar recapătă scânteie de câte ori se naște un copil. - George Bernard Shaw

Dacă un copil trăiește într-un spirit de acceptare și prietenie, el învață să găsească iubirea pretutindeni. – Dorothy Law Neițe

Atunci când ești liber, te poți juca, iar când te joci, devii liber. – Heidi Kaduson

Toți oamenii mari au fost mai întâi copii (dar puțini dintre ei își mai aduc aminte).  - Antoine de Saint Exupery

Există copii jucându-se pe strada care ar putea să îmi rezolve unele din cele mai complicate probleme ale mele de fizică, întrucât ei posedă o percepție senzorială simplă pe care eu am pierdut-o de mult. J. Robert Oppenheimer

Cea mai sigură cale spre inima unui copil este să petreci timp cu el. – Kevin Heath

Copiii nu vă vor respecta doar pentru că sunteți părinții lor. Este nevoie de virtute și de un părinte bun pentru copii să înțeleagă de ce ar trebui să vă respecte. – Dr. Fred Cremone

Totul este ceremonie în grădina sălbatică a copilăriei. – Pablo Neruda

Copiii n-au știut niciodată să își asculte părinții, dar au reușit întotdeuna să îi imite. - James Arthur Baldwin

Copiii sunt cheile paradisului. – Eric Hoffer

Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți. - Nicolae Iorga

Fiecare copil este un artist. Problema este cum să rămâi artist după ce crești. - Pablo Picasso

Ți-e teamă că își petrece primii ani din viață făcând nimic. Ce? Să fii fericit înseamnă nimic? E nimic să te joci și să alergi cât e ziua de lungă? Niciodată în viața lui nu va mai fi atât de ocupat. – Jean-Jacques Rousseau

O caracteristică a fiecărui copil normal este că el adesea nu se poartă ca atare.-  Anonim

Copilul dacă n-a învățat să-și iubească părinții, frații, surorile, școala, patria […] este foarte greu de presupus că, atunci când va crește, va fi capabil să-și iubească cu adevărat femeia pe care și-a ales-o. - A.S. Makarenko

Am avut și eu momentele mele de nebunie. Dar este o anumită responsabilitate să dai exemple pozitive copiilor tăi și acest lucru îți influențează alegerile în fiecare aspect al vieții. - Andy Garcia

Copiii mei sunt motivul pentru care râd, zâmbesc și vreau să mă trezesc în fiecare dimineață. – Gena Lee Nolin

ARTĂ CU FRUNZE, CRENGUȚE ȘI FLORI

 

 

CÂND TAȚII SUNT TĂTICI / EROI PENTRU PRINȚESELE LOR....