joi, 20 februarie 2014

TUDOR ARGHEZI - JUCĂRIILE




Tudor  Arghezi  1880 - 1967


Tudor Arghezi - este pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu; poet, prozator, dramaturg și publicist român.

A debutat în literatură și în publicistică la vârsta de  numai 16 ani, semnând, cu numele de Ion Theo, versuri și articole în ziarul lui Alexandru Macedonski „Liga ortodoxă”.

Începând cu anul 1904, când scoate împreună cu V. Demetrius revista „Linia dreaptă”, semnează cu numele Tudor Arghezi. Până în anul 1910, Tudor Arghezi va publica versuri și articole în mai multe periodice ale vremii: „Revista modernă”, „Lumea nouă”, „Viața nouă”, „Viața românească”, „Facla”, „Rampa” etc.

După anul 1910 preia conducerea sau editează el însuși ziare precum : „Cronica”, „Cuget românesc”, „Națiunea” și „Bilete de papagal”.

A debutat editorial în anul 1927 cu volumul de poezii CUVINTE POTRIVITE, căruia îi vor urma, la intervale diferite, culegerile de versuri: FLORI DE MUCIGAI (1931); VERSURI DE SEARĂ (1935); HORE (1939); UNA SUTĂ POEME (1947); 1907 - PEIZAJE (1955); CÂNTARE OMULUI (1956); STIHURI PESTRIȚE (1957); FRUNZE (1961) POEME NOI (1963); CADENȚE (1964); SILABE (1965); RITMURI (1966); NOAPTEA (1967).

Semnificativă pentru înțelegerea concepției autorului asupra creației poetice și asupra menirii scriitorului este poezia TESTAMENT, situată în fruntea volumului de debut din anul 1927. Adeziunea poetului la „estetica urâtului” este clari exprimată în volumul FLORI DE MUCIGAI.

Arghezi a publicat în revistele vremii în  special pamflete și poeme în proză, numite de el „tablete” sau „bilete”. Adunate în volume (ICOANE DE LEMN -  1930; POARTA NEAGRĂ - 1930; TABLETE DIN ȚARA LUI KUTY - 1933; BILETE DE PAPAGAL - 1946; PAGINI DIN TRECUT - 1955; LUME VECHE, LUME NOUĂ - 1959 etc.), acestea se remarcă printr-o puternică satirică, denunțând moravuri sau instituții ale vremii. Astfel, ICOANE DE LEMN și POARTA NEAGRĂ prezintă scene din viața de mănăstire și, respectiv, din umbra zidurilor închisorii.

Romanele OCHII MAICII DOMNULUI - 1934, și CIMITIRUL BUNA-VESTIRE - 1936, aduc o tematică interesantă. Numite de către scriitor poeme, primul evocă un caz de „redempțiune”, iar cel de-al doilea, cu caracter de parabolă, „ironizează zăpăceala autorităților în fața întâmplărilor neprevăzute” (Al.Piru, Istoria literaturii române de la început până azi).

Romanul LINA - 1942, are un caracter autobiografic. Autorul evocă perioada în care a lucrat la fabrica de zahăr Chitila.


sursă: Dicționar de literatură română și universală,
          București, Editura Coresi, 2007.





Magie De L'enfance





JUCĂRIILE


Am făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cât o batistă. M-am deșteptat din somn dinaintea ferestrei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, și ridicând capul din perini, ca dintr-o groapă cu nimburi, m-am uitat în munți și am râs. Mi s-a părut că mă scol de unde mă culcasem azi-noapte, dintr-o altă albie de râu, care cântă, furnicată de soare și de-a lungul căreia curge borangicul printre năframe și giulgiuri de mătase. Se întocmise fără să știu, din nou, toată împrejmuirea, și materialele divine ale miracolului din cer și din pământ, voia să dea o pildă de zi fericită, pierdută fără alți martori decât vițeii, în eternități.

Mi-am încercat cuvintele în dreptul urechii ca niște ulcele smălțuite, de pământ, ca să le văd cât pot să sune și cât ar putea să tacă, și mi le-am încercat și-n zarea soarelui, ca niște ouă proaspete de găinușă albă. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată din patru părți, pe toate ferestrele, de soare. În fundul cerului de munte, care trebuie să fi fost foarte înalt, avea un pisc de zăpadă de sidef și dinaintea casei mele un cal vișiniu păștea iarba, verde până în munți. Din ce să rip povestea mea mică, pentru tine și de unde să o încep ? Sunt ca un lăcătuș de aur care vrea să făurească un belciug și ar trebui să strice o trâmbiță sau un chivot, ca să facă belciugul pentru staul. Și i-ar trebui fier și are aur și i-ar trebui cuie și are mărgăritare. Aș vrea să fac un lacăt pentru coșarul iezilor de curând născuți și să fie gata până deseară, când noaptea se va strecura la ei prin crăpături.

O povestire mică, moale ca un fir de ață trecut prin ac și tocmai atâta cât este nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpușii. Mosorul e plin și nu-i găsesc căpătâiul și ața nu trebuiește ruptă și desfăcută din înșirarea ei liniștită pe mosor.

Ai băgat de seamă, copila mea, aceea care nu știi să citești povestirile scrise și niciodată n-ai să auzi povestirile grăite, jumătate de umbră și jumătate de neființă, cum te găsești tu, undeva în închipuire și, desigur, nicăieri, dar totuși continuu prezentă în așteptările mele ? Ai băgat de seamă, tu, că aș vroi întotdeauna să povestesc și numai pentru tine, lucruri leneșe, cugetate fără zgomot, fără tumult și fără sânge, lucruri înăbușite de un oftat, desenuri curate și simple, broderii cu scamă mai puțină și cu firul golului și al aerului mai mult, împletite împreună; povestiri din toată închipuirea ?

Meșteșugul nostru este cel mai delicat și mai mincinos, fata mea de lumină și de răcoare - și cel mai scum plătit din pricina gingășiei lui. Am alergat vara întreagă ca să prind în palmă un bondar cât o coacăză coaptă și l-am ținut o iarnă în pumnul închis - și nu era nimic, atunci când într-o noapte cu bolțile pline de struguri, i-am dat către stele drumul din închisoarea lui. Baba Ghergina își aduce acasă, din pădurile scuturate, ramurile și gătejile în spinare: în vatra ei o să trosnească jarul și va învia cenușa. Noi culegem, una câte una, crengile care cad, vârfurile prea depărtate ale plopilor, frânte de greutatea platoșelor de stele; culegem în poală nucile seci, cu voce lăuntrică, ale tuturor copacilor din grădină, ale aducerii aminte, ale dragostei și suferinței; rodul cu găoace al tuturor livezilor și pomilor, care nu rodesc. Născocim cu buna-credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada și recolta.

O povestire e o jucărie. Ți-am spânzurat pe păreți o mie de jucării și toți copacii din pădurile muntelui alb, la piciorul căruia paște lumina verde  calul nostru roșu, sunt plini de maimuțoi cocoșați, de îngeri de elastic, pe care i-a prins în codri dorința noastră de a da vocilor vântului o îndreptățire și pustietății molcome dintre frunze o viață împărecheată cu oameni, reduși în mucava.

Ți-am făcut o povestire, cu gândul. Nu știu ce povestește gândul. Din cioburile de porțelan ale azurului spart azi-dimineață din ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o povestire mică, scrisă fără  slove, pe un solz de pește și care trebuie citită cu ocheanul. Ca să o citim, trebuie să o ducem deseară sus, în dreptul lunii și să o așezăm pe polița  Casiopeei. Vom păși la noapte încet pe turla bisericii din sat până-n scânteia crucii și acolo, în vârful picioarelor, ne vom întinde până la constelații.








marți, 18 februarie 2014

WILLIAM - ADOLPHE BOUGUEREAU 1825 - 1905 PICTURĂ COPII

















William-Adolphe Bouguereau a fost un pictor francez care a utilizat thematici din mitologie într-un înțeles adaptat la timpul său.

El a pictat mult mai mult de  822 de picturi - doar atâtea se cunosc - dar se pare că ele au fost mult mai multe, după relatările din scrierile contemporanilor săi.

Mai jos veți vedea picturi care au ca tematică copiii simpli, săraci din Franța și veți mai observa că acești copii sunt aidoma tuturor copiilor lumii: frumoși, puri și....cumva amintesc de eroii lui Creangă, nu ?



















































































vineri, 14 februarie 2014

OCTAVIAN GOGA - POEZII


NewPix.ru - Удивительные мгновения жизни



NOI

La noi sunt codri verzi de brad
Și câmpuri de mătasă;
La noi atâția fluturi sunt,
Și-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece și flori
Și lacrimi multe, multe...


Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desișuri,
Și jale duce Murășul,
Și duc tustrele Crișuri.


La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Și-mbrățișându-și jalea plâng
Și tata, și feciorul.
Sub cerul nostru-nduioșat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.


Și fluturii sunt mai sfioși
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrățiți cu noi
Își înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Și Oltul, biet, bătrânul...


Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinții,
De jalea lui ne-au răposat
Și moșii, și părinții...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deșertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...


OLTUL


Mult iscusita vremii slovă
Nu spune clipa milostivă
Ce ne-a-frățit pe veci necazul
Și veselia deopotrivă...
Mărită fie dimineața
Ce-a săvârșit a noastră nuntă,
Bătrâne Olt ! - cu buza arsă
Îți sărutăm unda căruntă.


În cetățuia ta de apă
Dorm cântecele noastre toate
Și fierbe tăinuita jale
A visurilor sfărâmate.
Tu împletești în curcubeie
Comoara lacrimilor noastre,
Și cel mai scump nisip tu-l duci
În vadul Dunării albastre.


La sânul tău vin, în amurguri,
Sfioase, fetele fecioare,
Și dimineața vin neveste
Cu șorțul prins în cingătoare -
Și vin păstori la gluga albă,
Din fluier povestindu-și dorul -
Și câte cântece și lacrimi
Nu duce valul, călătorul....


Drumeț, bătut de gânduri multe,
Ne lași atât de greu pe noi,
Îmbrățișându-ne câmpia,
Te uiți adesea înapoi.
Așa domol te poartă firea,
Căci duce unda-ți gânditoare:
Durerea unui neam ce-așteaptă
De mult o dreaptă sărbătoare.


Demult, în vremi mai mari la suflet,
Erai și tu haiduc, moșnege,
Când domni vicleni jurau pe spadă
Să sfarme sfânta noastră lege;
Tu, frate plânsetelor noastre
Și răzvrătirii noastre frate,
Urlai tăriilor amarul
Mâniei tale-nfricoșate.


Cum tresăreau încremenite,
În jocurile lor buiestre,
Oștiri cu coifuri de aramă
Și roibi cu aur pe căpestre
Când la strigarea ta de tată
Grăbeau din codri la poiene
Strângând săcuri la subțioară,
Feciorii mândrei Cosânzene.


Zdrobită-n praf, murea arama,
Și codrul chiotea, viteazul;
Iar tu, frăține, mare meșter;
Biruitor frângeai zăgazul
Și-mbujorându-te la față,
Treceai prin văile afunde,
Încovoindu-ți îndărătnic
Mărețul tău grumaz de unde.


Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul...
Neputincios pari și tu astăzi -
Te-a-ncins cu lanțuri împăratul.
Ca unda ta strivită, gemem
Și noi, tovarășii tăi buni,
Dar de ne-om prăpădii cu toții,
Tu, Oltule, să ne răzbuni !


Să verși păgân potop de apă
Pe șesul hildelor de aur;
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost' tezaur;
Țarina trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Și să-ți aduni apele toate -
Să ne mutăm în altă țară.



RUGĂCIUNE


Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, orânduie-mi cărarea !


În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.


Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.


Alungă patimile rele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plână-n lacrimile mele.


Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.


În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-ți glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.


PLUGARII

La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine;
Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii noastre de mai bine
Al vostru-i plânsul strunei mele,
Creștini ce n-aveți sărbătoare,
Voi, cei mai buni copii ai firii,
Urziți din lacrimi și sudoare.


Cu mila-i nesfârșită, cerul
Clipirii voastre-nduioșate
I-a dat cea mai curată rază
Din sfânta lui seninătate.
El v-a dat suflet să tresară
Și inimă să se-nfioare,
De glasul frunzelor din codru,
De șopot tainic de izvoare.


În coapsa grăitoarei miriști
Devreme plugul vostru ară;
E primăvară pe câmpie,
Și-n ochiul vostru-i primăvară.
Blând tainele vi le desface
Din sânu-i milostiva glie,
Căci toată floarea vă cunoaște
Și toată frunza ei vă știe.


Purtați cu brațele-amândouă
A muncii rodnică povară,
Sub strălucirea-nlăcrimată
A dimineților de vară.
Și nimeni truda nu v-alină,
Doar bunul cerului părinte,
De sus, pe frunte vă așază
Cununa razelor lui sfinte.


A voastră-i jalea cea mai mare,
A voastră-i truda cea mai sfântă,
Stăpânul vitreg vă lovește,
Când cerul bine-vă-cuvântă.
Dar dacă-n schimbul pâinii voastre,
Piticul vă plătește fiere,
Îndurător v-ascultă Domnul
Și vă trimite mângâiere.


Când doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă,
La voi coboară Cosânzeana,
A visurilor noastre doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Și-n aur zânele bălaie;
Atâta strălucire-ncape
În bietul bordeiaș de paie.


Frați buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrelor albastre,
Sfințiți cu roua suferinții
Țărâna plaiurilor noastre !
Din casa voastră, unde-n umbră
Plâng doinele și râde hora,
Va strălucii odată vremii
Norocul vostru,-al tuturora.


A mea e lacrima ce-n tremur
Prin sita genelor se frânge,
Al meu e cântecul ce-n pustie
Neputincioasa jale-și plânge.
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare,
Trăiește-nfricoșatul vifor
Al vremilor răzbunătoare.


CASA NOASTRĂ

Trei pruni frățini, ce stau să moară,
Își tremur' creasta lor bolnavă,
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri
Un pumn de fire de otavă.
Cucuta crește prin ogradă,
Și polomida-i leagă snopii...
  • Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii !...


De pe pereții-ngălbeniți
Se dezlipește-n pături varul,
Și pragului îmbătrânit
Începe-a-i putrezi stejarul;
Iar dacă razele de soare
Printre șindrile facu-și cale,
Văd sporul pânzei de păianjen
Și-nfiorate mor de jale.


Cum dorm acum de mult pierdute
Sub vreascurile stinse-a vetrii
Poveștile-nșirate seara
De-atâtea cuscre și cumetri;
Cum tremură cenușa aspră,
Ce-nfiorați îmi par cărbunii;
De vraja care-o mai păstrară
Din câte povesteau străbunii...


Înfipt în meșter-grindă, iată-l,
Răvașul turmelor de oi;
Șireagul lui de crestături
Se uit-atât de trist la noi,
Îmi duce mintea-n alte vremi
Cu slova-i binecuvântată -
În pragul zilelor de mult
Parcă te văd pe tine, tată.


Și parc-aud pocnet de bici
Și glas stăruitor de slugă -
Răsare mama-n colțul șurii,
Așază-ncet merindea-n glugă...
Înduioșată, mă sărută
Pe părul meu bălan, pe gură:
„Zi Tatăl nostru seara, dragă,
Și să te porți la-nvățătură !”...


Și uite-mi trec pe dinainte
În rânduri-rânduri toate cele:
Orașul înnegrit de fumuri
Și toate plânsetele mele.
Cum m-am făcut apoi cuminte
Cu vremea ce înainta,
Și m-am trezit pe nesimțite
Că-mi zice satul:„Dumneata...”


Și câtor strigături la joc
Țineam cu glasul meu ison,
De câte ori am spus povestea
Lui Alexandru Machidon.
Și ca un cântec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie -
Și dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie...


Cu valul vremilor ce curg
Atâtea cântece s-au dus,
Și valul vremilor ce curg
Atâtea cântece-a răpus...
Eu vă sărut, păreți străbuni,
Pe varul alb, scobit de ploaie...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De ce-ți ștergi ochii cu cămașa -
Ori plângi, vecine Niculaie ?...



APOSTOLUL

Ca o vecernie domoală
Se stinge zvonul din dumbravă,
Pleoapa soarele-și închide
Sus, pe-o căpiță de otavă.
Norodul a cuprins podmolul
Lângă frăgarul din uliță -
De cârjă sprijinit răsare
Bătrânul preot la portiță.


Moșneag albit de zile negre,
Așa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lână
Purtând un ban de la-mpăratul.
Domol, în mijloc se așază,
Și sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte,
Începe-a povesti moșneagul.


Întreg poporul ia aminte,
Ascultă jalnica poveste
Și fusul se oprește-n mâna
Înduioșatelor neveste.
Moșnegii toți fărâmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinși, feciorii strâng prăseaua
Cuțitului din cingătoare.


Atâtea patimi plâng în glasul
Cuvântătorului părinte,
Și-atâta dor aprind în inimi
De clipa răzbunării sfântă.
Bătrânul mag înalță fruntea,
Ce sfânt e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfârșit de jale !


Același dor tresar în piepturi
Când glasul strigător răsună,
Și geamăt înfioară firea
Prelung și greu, ca o furtună.
Frăgarul își îndoaie coapsa,
Iar de prin văi purcede vântul,
Prin largul albelor văzduhuri,
Să ducă cerului cuvântul.


Din cetățuia strălucirii
Coboară razele de lună,
Pe-argintul frunții lui boltite
Din aur împletesc cunună.
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor ție,
Drept-vestitorule apostol
A unei vremi ce va să vie !



DASCĂLUL


Moșneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licărește-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Și se-mpletește albă dimineață
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheață.


Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu fața ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminți și limpezi,
Strălucitori de lacrimi și lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Și amintirea-n țara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur...


Mă văd în pragul zilelor mai bune...
O casă-n deal, cu strașine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs și-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin strașina din pae
Și lumina bucoavna ta bătrână.


A fost demult. - O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheață.
Vezi, astăzi valul altei vieți mă poartă
Și-nțelepciunea altei lumi mă-nvață.
Dar sufletul și-acum își are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde și azi zâmbește, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.


Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Își hodinește-nvățătura moartă,
Dar glasul tău și azi, la zi de praznic,
Tot povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Și tainică și sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.


Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfințenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Și-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.


DĂSCĂLIȚA


Când, tremurându-și jalea și sfiala,
Un cânt pribeag îmbrățișează firea,
Și-un trandafir crescut în umbră moare,
Și soare nu-i să-i plângă risipirea,
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniță,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliță.


Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu ești din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
Cununa ta de zile și de visuri
Au împletit-o rele ursitoare,
Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,
Și mână nu-i atâtea știutoare.


Moșnegi, ceteți ai cărților din strană,
Din graiul tău culeg învățătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură,
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală și cuminte.


La tine vin nevestele să-și plângă
Feciorii duși la slujbă la-mpăratul,
Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte țări când le trimiți oftatul...
Și fete vin, să le-nflorești altița,
La pragul tău e plină ulicioara,
Și fetele își șoptesc în taină:
„Ce mâini frumoase are domnișoara !”


...Așa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deșert zadarnic se-nfioară.
Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un gând răzleț îți înfierbântă tâmpla,
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.


Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Își mușcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniți fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, și din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară.
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnișoară...



BĂTRÂNI


De ce m-ați dus de lângă voi,
De ce m-ați dus de-acasă ?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.


Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzlețe,
Și-aveați și voi în curte-acum
Un stâlp la bătrânețe.


M-aș fi-nsurat când isprăveam
Cu slujba la-mpăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rând cu toți...
Cum m-ar cinsti azi satul...


Câți ai avea azi dumneata
Nepoți, să-ți zică:„Moșu...”
Le-ai spune spuză de povești...
Cu Împăratu Roșu...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Așa...vă treceți, bieți bătrâni,
Cu rugi la preacurata,
Și plânge mama pe ceaslov,
Și-n barbă plânge tata...


NewPix.ru - Удивительные мгновения жизни