Se spune într-o legendă demult uitată că toate păsările veneau să ceară sfatul bufniţei. Aceasta era cea mai bătrână dintre toate şi îşi făcuse un renume din înţelepciunea sa.
Bufniţa locuia într-o clopotniţă veche de biserică şi nu ieşea decât foarte rar de acolo. Totuşi, îi asculta pe toţi cei ce veneau cu probleme la ea şi întotdeauna le oferea soluţii care să-i ajute.
La un moment dat, o vrabie iscoditoare a vrut să vadă de ce bate bufniţa atâta monedă pe împăcare, recunoştinţă şi ajutor reciproc. Practic, la aceste noţiuni se rezumau sfaturile pe care le dădea ea păsărilor. Dacă veneau două ciori certate, le sfătuia să se împace numaidecât, pe puişori îi învăţa să le mulţumească întotdeauna părinţilor pentru fiecare viermişor primit şi pentru orice lucru, cât de mic. Păsărilor tinere le zicea să le ajute pe cele bătrâne, celor bătrâne, să fie îngăduitoare cu cele tinere şi tot aşa.
Vrabia s-a dus cu îndrăznire la bufniţă:
– Să ştii că îi poţi duce de nas pe ceilalţi, dar pe mine, nu.
Bufniţa a ridicat din sprânceană, privind-o peste umăr.
– Tu nu faci decât să tragi cu urechea la predicile astea pe care tot le auzi pe aici, pe la biserică. Şi apoi, ni le spui nouă şi te crezi înţelepciunea întruchipată. Dar aş vrea să-ţi reamintesc că toate poruncile ori, mă rog, prescripţiile astea sunt pentru oameni. Deci, nu poţi avea pretenţia de la noi, nişte biete păsări, să le respectăm.
Câteva momente de tăcere.
Enervată la culme că bufniţa nu răspunde, vrabia începu să ţipe:
– Ce tot o tragi în sus şi în jos cu împăcarea şi recunoştinţa? Sunt atâtea cazuri când cineva are dreptate şi trebuie să lupte pentru cauza sa, nu să se lase călcat în picioare. Dar tu nu ai ieşit în viaţa ta din această hrubă şi mai îndrăzneşti să dai sfaturi…. Eşti o impostoare! Eşti o impostoare!
Cu un calm imperturbabil, bufniţa aşteptă ca mai mică şi mult mai guraliva sa surată să se liniştească. Apoi, fără să aducă în discuţie propriile ei păreri şi coduri morale, bufniţa i-a răspuns aşa:
– Dragă vrabie, ai dreptate: păsărilor nu li se pot aplica aceleaşi legi de conduită ca şi oamenilor. Şi într-adevăr, nu ştiu prea multe chestiuni despre viaţă pentru că am ieşit foarte rar din perimetrul acestei curţi. Dar în aceşti 70 de ani de când locuiesc aici, în turlă, am văzut sute de înmormântări. Pe lângă toată durerea pricinuită de pierderea cuiva drag, mai există o durere, chiar mai mare la unii: că au pierdut acea persoană fără să aibă ocazia să-i mulţumească pentru grijile şi eforturile depuse pentru ei, că viaţa a fost prea crudă şi nu le-a mai dat şansa de a se împăca, că ar fi putut comunica mai mult, că s-ar fi putut cunoaşte mai bine, că s-ar fi putut ajuta mai des……
Vrabia făcea ochii mari şi nu-şi găsea replică potrivită.
Bufniţa continuă:
– Bineînţeles că sunt situaţii în viaţa când trebuie să lupţi ca să dovedeşti că ai dreptate, să nu te laşi umilit…..Dar vezi tu, din ce-am văzut eu în atâta amar de ani, nu se merită să trăieşi tot restul vieţii cu un regret atât de mare: că ai fi putut face mai mult pentru relaţia cu cineva, dar acum e prea târziu….De aceea îi sfătuiesc pe toţi să se împace, să le spună celor apropiaţi ce simt faţă de ei şi să se ajute.
Vrabia nu se aştepta la un asemenea răspuns, cu siguranţă.
După plecarea ei, bufniţa adăugă pentru sine:
– Nu încerc să imit nicio predică, vrabie naivă, dar nu vezi că pentru certuri şi răzbunări în numele dreptăţii ne găsim întotdeauna timp, dar pentru înţelegere şi iertare e de multe ori, nepermis de des, PREA TÂRZIU….?
