A fost odată ca niciodată ...
A fost odată un împărat. El avea doisprezece feciori. Când se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. El era totdauna cu voie-bună, fiindcă vedea că trebile îi merg strună.
Împărații, vecinii lui, râvnea la traiul lui cel tihnit. Vezi că și el era bun la inimă, și nu se supăra întru nimic pe popor, și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman.
Adecă, de! nimeni nu știa ce vierme îl rodea la inimă și pe dânsul. Ar fi dorit, boieri d-voastră, să aibă și o fată barim, la atâția feciori.
Și mai una, și mai alta, dete Dumnezeu în cele din urmă de i se împlini și această poftă a inimei: nevasta lui, împărăteasa, rămase grea și peste nouă luni făcu o fată, frumoasă, de seamăn pe lume n-avea.
De unde se aștepta acum împăratul ca să fie pe deplin fericit, ași ! unde? iaca se adeveri și la dânsul, ca la toată lumea asta păcătoasa, povestea cântecului:
În lume născut,
Nimeni n-a stătut
A fi fericit
Cu desăvârșit.
Începu a-i tânji trebile împărăției. Începu adecă a da îndărăt. Ba cutare împărat îl amenință că voiește să se scoale cu război asupra lui, dacă nu o face cutare lucru; ba, cutare împărat cere cutare lucru; ba, supușii lui vor să facă răzmiriță; ba, vitele de pe moșiile lui au călcat hotarele altei împărății și sunt luate de pripas; ba, că moartea a dat în ele, și câte neajunsuri toate se țineau lanț, de ajunsese bietul împărat în sapă de lemn.
Se silea bietul împărat, cu toți cei doisprezece fii ai săi, să facă pace, să fie între oameni bună învoire, să oprească relele ce-l bântuiau, dar geaba, pagubele curgeau gârlă.
În cele mai de pe urmă chemă un cetitor de stele să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda și nu poate să dea înainte.
Dacă veni filosoful, îi puse la stele, și a doua zi îi zise să bage de seamă în trei zile d-a rândul cum îi dorm copiii.
Trecând cele trei zile filosoful veni din nou.
Împăratul îi spuse că băieții dormeau care cu mâinile dasupra capului, care într-o parte, care cu mâinile pe piept, și care pe spate și cu mâinile pe lângă dânșii, iar fata doarme pe brânci, ori strânsă făcută ghem, sau cu mâinile între genuchi.
– Aceasta este piaza rea a împărăției tale, răspunse filosoful; de nu o vei depărta din casă, nu se va alege nici praful de d-ta și de copiii dumitale.
Împăratul băgase și el de seamă că se cam adevereau zisele filosofului, că de când, adecă, dobândise fata, d-atunci și el dă îndărăt. Dară nu știa ce să facă, cum să scape de prăpăd pe cei doisprezece copii.
Bietul împărat ! Și acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, să piară nici unul. În cele din urmă se lăsă după povața filosofilor. Ei ziceau că mai bine este să piară unul și să scape doisprezece, decât toți să ajungă ca vai de ei și de râsul lumii.
Se îndoia împăratul, se îndoia împărăteasa să facă o așa faptă, dară întețiți de toate relele ce-i năpădea din toate părțile, se înduplecară la sfaturile celor mai aproape de dânșii, și se hotărâră în cele din urmă să facă o jertfă decât trisprezece.
Vorbi deci împăratul cu credinciosul său cum să facă. Să zică adecă că vrea să meargă la vânat, să ia și pe fată cu dânsul, mai cu seară că tot zicea ea că-i place să vază cum merg oamenii la vânat, și să o lase acolo în pădure. Aceasta însă fără să știe ea.
I se rupea rărunchii împăratului de mâhnire pentru răpunerea fiicei sale, se mâhni împărăteasa până în fundul sufletului ei când îi așeza merinde în coș, sub care puse primeneli, și câteva giuvaiericale d-ale ei.
Când fu căruța gata, puse coșul cu merinde, un urcior cu apă, și se urcară și ei, adecă fata și cu credincerul împăratului. Porniră și ajunseră într-o pădure mare. În urma lor acasă se bocea împăratul, împărăteasa și frații fetei, de-ți venea să-ți iei lumea în cap.
Dacă ajunseră în pădure, stete căruța mai d-o parte la o potecă, luară cu dânșii coșul și urciorul, și plecară prin pădure după vânat. Stând la un colnic, fata se dete să culeagă niște floricele, să-și facă un mănunchi; iară credincerul împăratului umbla razna prin pădure după păsărele, și, încet, încet se depărtă o bucată bună, ajunse la căruță, se puse într-însa și pe ici ți-e drumul.
Când băgă de seamă fata împăratului, credincerul nu e. Dădu chiot, strigă, țipă, dară nimeni nu-i răspuns. Ce să facă ea? Iară dacă văzu că dă înde seară, fata se urcă într-un copac, se uită într-o parte, se uita într-alta, nu care cumva vede vro colibă ceva. Nu e. Se mai întoarse de se mai uită și în alte părți și zări, tocmai ce! într-o depărtare licărind o lumină ca o steluță. Atunci se dete jos și cu coșul într-o mână, iar cu urciorul de apă într-alta, târâș după dânsa, merse drept la lumina ce zărise.
Aci dacă ajunse, dete peste o colibă, în care ardea un opaiț în ciob. Bătu la ușe și-i deschise. Acolo ședea o bătrână cerșetoare. Fata se rugă ca să o adăpostească și pe dânsa. Săraca o primi; dară îi spuse că n-are ce să-i dea de mâncare fiindcă tot avutul ei este o găină, un cățel și o pisică.
Fata scoase din coș și dete și bătrânei.
A doua zi când se sculară, bătrâna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. Ea se plângea acum că are să moară de foame, deoarece cu oușorul ce lua de la găină pe fiecare zi se hrănea ea.
Biata fată de împărat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca să-și cumpere o altă găină cu care să se hrănească.
Baba cam cu mârâială, cam de voie, cam de nevoie, primi darul fetei și tăcu.
A doua noapte îi muri cățelușul. Atunci ea zise:
– Fata mea, să-ți iei ale trei fuioare și să te duci din casa mea, că de când ai venit tu, pagubele se țin lanț. Cățelul ăsta nu l-aș fi dat nu știu pe ce, fiindcă îmi păzea coliba, și-l am de atâția amari de ani.
– Lasă, mămușoară, nu te supăra, îți dau eu cu ce să-ți cumperi altul, ba încă să-ți mai și rămâie.
Și scoase de-i mai dete o giuvaierica.
A treia zi găsiră și pisica moartă.
– Să te duci, fetico, din casa mea, zise baba și îndărăt să nu te mai întorci. Te văz a fi fată de oameni, te văz că ai scule, dară lipsă de așa bogății. Mai bine eu cu sărăcia mea și să trăiesc în ticnă. De când ai venit tu, belele mi-au tăiat inima. Du-te, dragul mamei, și ia împreună cu tine tot ce ai adus în casa mea și bun și rău.
Fata n-avu încotro, și cătă să plece din coliba babei. Înainte însă de-a pleca, se dezbrăcă de hainele sale cele bune și ceru de la babă niște zdrențe d-ale ei. Baba ca să scape de dânsa, căută pe după perne, pe sub pat, pe culme, și-i dete niște țoale de puse pe dânsa, numai să se ducă din casa ei.
Hainele ce le lăsă fata, baba le scoase din casă și le dete în celarul ce avea lângă coliba ei.
Și așa fata, îmbrăcată în haine de cerșetoare, plecă din casa babei și începu a orbăcăi prin bungetul cela de pădure, că doar' d-o găsi vro potecă care să o scoață la lume.
Și tot mergând așa, dete peste o stână de oi. Acolo nu găsi pe nimeni, căci stăpânii erau trei tovarăși, carii se duceau câtetrei cu oile. Aci dacă ajunse, fata împăratului se puse de mătură coliba, rândui fiecare lucru la locșorul lui, făcu focul și atârnă căldărușa în crăcane. Până una, alta, mai spălă vasele, precum și vedrele și hârdaiele în care adunau ciobanii laptele. Apoi se ascunse.
Venind ciobanii și văzând toate astea, se mirară. Se uitară încoace și încolo, dară nu văzură pe nimeni. Atunci ziseră:
– Cine ne-a făcut ăst bine, de va fi băiat, frate să ne fie, iară de va fi fată, soră să ne fie.
Fata împăratului atunci se arătă. Ea se rugă să o primească a locui cu dânșii căci era o nenorocită și n-avea unde să se adăpostească, nici să-și plece capul.
Ciobanii o primiră și îi spuseră ce are să facă. Seara când veniră găsiră iarăși toate gata, și de mâncărică și hârdaiele, în care făceau brânză, curate, și toate bune la stână.
Însă unul din tovarpși se plânse că nu știe ce au oile de tânjesc de azi-dimineață; pasămite dase boala în ele, căpitaseră ori nu știu ce li se întâmplase.
A doua zi se plânse altul că a dat vărsatul în oi, și nu știe câte vor scăpa.
A treia altul veni cu nu știu ce brumă de oi. El spuse că voind a trece peste o punte, pe unde trecea în toate zilele cu oile, de astă dată nu știe cum își făcu nălucă o oaie și sări în râu, după dânsa alta, după asta alta, până ce se năpustiră oile și săriră mai toate în râu. Se sili bietul cioban să le oprească, dar ași! pe dracu să-l oprești? când intră spaima în oi, degiaba toată munca; abia scăpase vro câteva oi, cu care veni acasă.
Se luară de gânduri bieții ciobani, cum de în cele trei zile de când venise fata aia la stâna lor să dea ei peste o așa pagubă. Ei văzură că surata lor trebuie să fie piază rea, și că a căzut ca o pacoste peste dânșii. Atunci se vorbiră ca să o gonească de la dânșii, și îi ziseră:
– Surată, cum ai venit, să te duci de la noi unde mila Domnului te va povățui. Noi nu te mai putem ține. Tu ai intrat în coliba noastră cu sărăcia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de când eștu tu la noi, nici în zece ani nu o vom putea pune la loc.
Fata n-avu ce zice. Văzu și ea că așa este. Se sculă dară și cerându-și iertăciune de răul ce le făcuse fără voia ei, plecă într-o doară, ia, așa peste câmp unde o vor duce-o ochii. Și mergând ea cu inima plină de obidă și cu lacrămile șiroaie, zări într-o depărtare mare niște palaturi. Întinse pasul și se duse într-acolo ca să nu însereze pe drum. Acolo ședea o arăpoaică bogată.
Se rugă de slugile palatului să o primească. Arăpoaica, care o văzuse de sus când intră pe poartă, porunci să o aducă înaintea ei. Cum o văzu, o cunoscu, și puse de o îmbăie frumos, o îmbrăcă cu niște haine curate și o luă pe lângă dânsa.
Și așa, într-o zi arăpoaica o puse să-i caute în cap, căci, zice-se că arapii cât de curați să fie, tot se găsesc condrănței în capul lor: pentru că le e părul îmbâcsit, pâslos și des, nevoie mare! Fata împăratului văzând în capul arăpoaicei, ce nu mai văzuse de când o făcuse mă-sa, i se făcu scârbă și îi veni să scuipe.
Se uită în dreapta, se uită în stânga, și nu-i dete de ochi decât scumpeturi, pe care îi fu milă să scuipe. Să se ducă ceva mai încolo, nu putea, căci arăpoaica adormise cu capul în poala ei. Se apucă și ea de scuipă în lațele arăpoaicei.
Arăpoaica, ca dracu, simți și o dată se sculă. Ea se uită cu milă la fată, și îi zise:
– Să nu te știu cine ești, ai vedea tu ce ai păți din mâna mea. Dară așa, te iert. Să te gătești că mergem la un loc. Zi să prinză caii la căruță.
Până se gătiră ele, căruța trase la scară. Se deteră jos și se puseră în căruță. Arăpoaica spuse vizitiului unde să meargă. Pe drum însă învăță și pe fată ce să facă acolo unde merg.
Abia sfârși de vorbit arăpoaica și ajunseră în curtea unui palat cu mii de mii de cămări. Cum se dară jos din căruță, arăpoaica merse la o cămară unde erau doi oameni: unul tânăr și gras, ședea într-un pat de aur răsturnat și se juca cu două gheme de mătase; altul moșneag umbla de colo până colo și astâmpăr nu mai avea. El se cocoșase de muncă, era trențăros și slab și pipernicit de credeai că este altă aia, nu ființă de om. Pasămite, tânărul era norocul fetei, iară bătrânul norocul arăpoaicei.
Cum văzu fata pe tânăr, jucându-se cu ghemele de mătase, o dată se repezi la dânsul, după cum o învățase arăpoaica, îi smulse ghemele din mână, și pe ici ți-e drumul! Ieși fuga, se sui în căruță, vizitiul dete bice cailor și nu stătură decât tocmai acasă.
Cela, greoi și mototol cum era el, până să se scoale, până să iasă afară, până să se ia după dânsa, rămase cu buzele umflate, că n-o mai putu ajunge și, întorcându-se căruța, luă pe arăpoaică și o duse și pe dânsa acasă.
Tocmai atunci împăratul locului aceluia se hotărâse să se însoare, că era holtei. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de mătăsărie foarte scumpă. Făcu ce făcu împăratul, găsi o asemenea mătăsărie și o dase la croitor. Dară ce-i faci necazului, că mătăsăria nu ajungea. Îi mai trebuia un petec. Puse împăratul să-i caute petecul, dară asemenea mătăsărie nu se mai găsi în toată împărăția.
Ei! cum rămâne cu haina miresei? Dacă n-o face-o după șartul ei, logodnica nu o primește; dacă n-o găsi petecul ce-i trebuia, rămâne haina neisprăvită. Și aceasta nu se putea, adică să rămâie nunta dintr-un fleac de nimic.
Mai pusese împăratul oameni de cercetară și află că la arăpoaica cutare se găsește un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta împăratul, și tocmai atât cât îi trebuia.
Pasămite în ghemele luate de fata împăratului de la norocul ei cel leneș se afla acel petec de mătăsărie.
Trimise împăratul oameni să-l cumpere. Arăpoaica le spuse că petecul îl dă celuia ce îi va da atâți galbeni cari să tragă la cumpănă cât și mătăsăria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de mătăsărie și îndată brațul cumpenei cu petecul se lăsă jos. Puse și galbeni în cellalt taler, dară el rămase sus. Mai puse, mai puse și iară mai puse, dară cumpăna nu se lăsa în jos, puseră oamenii împăratului toți banii ce avură la dânșii, cumpăna sta tot sus.
Atunci se duseră de spuseră împăratului. Se miră împăratul de întâmplarea aceasta. Trimise câțiva saci cu galbeni, dară trimișii se întoarseră și spuseră că diavolița de cumpănă nu vrea să se lase în jos de loc, de loc. Atunci împăratul luă cu dânsul încă cățiva saci cu galbeni și se duse singur, ca să vază cu ochii lui astă minune, căci altfel nu-i venea să crează.
Ajungând și intrând în casă la arăpoaică, văzu pe fata împăratului, ceea pe care o gonise tatăl său împăratul ca p-o piază rea, și-i rămase la inimă. Vezi că nu era urâtă; avea nuri, avea pe vino-ncoace, cum se zice, avea învățătură, mă rog, dacă era fată de împărat; dară fusese seacă de noroc.
Văzu și împăratul cumpăna. Brațul cu talerul în care erau puși banii sta în sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, și ca să se lase cumpăna în jos, ba. Mai puse unul, ba încă unul, cumpăna habar n-avea. Puse toți sacii, cumpăna pare că era proțăpită acolo sus. Atunci ce-i veni împăratului, se sui și el deasupra banilor, cam cu necaz, și o dată brațul cu talerul în care era puși banii se lăsă în jos și stătu drept la linie, tocmai pe tocmai cu cela în care era petecul de mătase, veni adecă la cumpănă dreaptă.
– Care va să zică, petecul ăsta de mătase se poate cumpăra numai cu mine, zise împăratul, care înțelesese el noima acestei cumpene, ca un împărat ce era el acolo.
– Cam așa, împărate, răspunse arăpoaica.
– Apoi dacă este așa, mie mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată cu care sunt în vorbă, când aș ști că stăpâna mătăsăriei ăștia m-ar vrea.
– Cum socotești d-ta că n-ar vrea ea, răspunse iarăși arăpoaica, când d-ta vezi bine că însuși petecul de mătăsărie al cui este el te vrea.
Și așa se făcu vorba și apoi nunta, nu după multă vreme, cu mare veselie și dragoste.
Darămite tatăl, muma și frații fetei când auziră de una ca asta, ce bucurie gândiți că n-avură?
Se întrolocară cu toți cu totul și făcură o nuntă d-alea împărăteștile de se duse vestea de dânsa.
Și încălecai p-o șea și vă spusei povestea așa...
