CORIGENȚE - de Pavel Dan

Pavel Dan  1907 - 1937

Pavel Dan s-a născut la 3 septembrie 1907 în localitatea Clapa. Fiu de țărani, a fost elev al „Liceului Regele Ferdinand” din Turda (azi Colegiul Național Mihai Viteazul).

După terminarea Facultății de Litere a Universității din Cluj, a funcționat câțiva ani ca profesor la Liceul de Băieți din Blaj, timp în care se îmbolnăvește de cancer. Este spitalizat la o clinică din Cluj. Pleacă la Viena, dar boala se agravează. Revine în țară și moare în clinica Sturdza din Cluj la data de 2 august 1937, la vârsta de numai 30 ani.
Necrologul a fost rostit de Ion Agârbiceanu.

Conducător al grupului literar al liceului (grup care a editat în 1925 propria revistă „Fire de tort”), scrie de timpuriu, tratând subiecte inspirate din viața aspră a țăranului român transilvan. Este un prozator înzestrat cu un robust talent litarar. Pe patul clinicii din Cluj scrie nuvela „Iobagii”, care obține premiul I la concursul literar organizat de ziarul clujean „România Nouă”. După decesul său, i se publică colecția de nuvele în volumul „Urcan Bătrânul”.

Talentul său a fost asemănat cu cel al scriitorilor Ion Slavici, Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu. Este unul din reprezentanții cei mai importanți ai ardelenismului literar românesc.

Imagini dintr-o școală din anii 1910 (Google images)

M-am trezit pe neașteptate. Pare că a bătut cineva la ușă. Poate mi s-a părut numai. Clipesc din gene și îmi dreg gâtul uscat cu o înghițitură de apă din paharul de pe noptieră. Apoi mă las pe pernă și mă uit în odaiei fără curiozitate, fără rost. Ceasul mi s-a oprit. Trebuie să fie tare de dimineață.

Sunt obosit, cuprins de un fel de toropeală amețitoare, ca după o noapte de chef. Simt în gât bătăile inimii și mă doare capul în partea dreaptă.

„Voi fi răcit aseară în grădina aceea”, mă gândesc. Apoi, mai târziu: „Azi continuă examenele de corigență. Nu le-au putut lăsa pe săptămâna viitoare” …

Casc prelung și îmi las mîna pe plapumă, nemaigândindu-mâ la nimic.

… Poc… poc…

– Cine-i ?

– Eu.

– Care eu ?

Din răspunsul lung înțeleg un singur cuvânt: „doamna”.

Sar din pat, iau ceva în spate și ridic perdeaua.

Patul desfăcut nu e tocmai curat; pe masa plină de cărți, aruncate în dezordine, e cămașa de zi, gulerul, cravata. Un pantof e lângă masă, altul, nu știu prin ce împrejurări, a ajuns lângă ușă. Ciorapii zac în mijlocul odăii.

Trag repede pătura peste așternut, pun cămașa în dulap, și după ce împing cu piciorul, sub pat, ciorapii și pantofii, las perdeaua, să nu se vadă „toate”, și deschid ușa.

Intră o femeie voinică, grasă, cu fața roșie și părul lins. Mă învăluie într-o căutătură nevinovată, rugătoare; în vreme ce vorbește, parcă îi tremură puțin capul.

– Iertați-mă, domnule profesor, că v-am sculat așa de dimineață, începe cu un glas subțire.

– Nu-i nimic.

– V-am așteptat aseară până târziu. Mă temeam să nu plecați și să nu vă întâlnesc.

– Luați loc, doamnă.

– Mulțumesc. Am un băiat în clasa a patra. A fost cam bolnav; n-a prea putut învăța peste vară. Nu-i vorbă, cât l-au ajutat puterile a făcut el, sărmanul. Dar e așa de grea latina… De multe ori îmi era mai mare mila când îl vedeam cum se chinuiește învățând. Îi ziceam s-o mai lase și să se odihnească. Da’ el, nu: „Că vreau să învăț, mămică, să-i întrec pe toți”. Și învăța, învăță, domnule profesor…

Cucoana se oprește brusc și se uită la mine cu fața candidă.

— Cum îl cheamă ?

– Puiu Cristea. Sunt doi Cristea în clasa a patra, unul Ion și altul Pavel.

– Ion. Îmi trece prin minte o clasă mare, întunecoasă, ticsită de copii. La geam s-a urcat un salcâm și se uită necontenit la un copil sfrijit din banca întâia. Copilul stă și el strâmb în bancă, are obrazul cojit și parcă, se uită puțin de-a curmezișul. Nu-ți vine a crede că o femeie atât de voinică ar putea fi mama unui copil așa de pricăjit.

– Îl știu, zic.

Fața femeii se însuflețește, capul îi tremură mai tare. „Cum să nu-l știți, e doar băiatul meu !” zice. toată ființa ei..

– Nu prea învăța, zic eu, ca pentru; mine, și pe urmă e foarte slab fizicește, prea slab pentru clasa lui. Era mai bine să-l fi ținut încă vreun an acasă să se mai întreme.

– A, acum s-a îngrășat și știe latină Și până acum învăța el, dar e sfios, nu e ca alții. Îmi spunea acasă: „Eu, mamă, știu la domnul profesor, dar mi-i frică să răspund”. Vă rog, domnule profesor, nu vă uitați la el când răspunde! Vă rog foarte mult. Numai pe el îl am. Aș vrea să isprevească liceul și să facă medicina.

– Bine, doamnă, zic, lovindu-mă cu palmele peste genunchi și ridicându-mă cel dintâi. Dacă-o ști ceva, îl trec, n-am nimic împotrivă. Țara are lipsă de doctori.

— Vă mulțumesc.

– N-aveți de ce.

Prin ușa întredeschisă răcoarea dimineții de toamnă m-a cuprins până în măduva oaselor. Azvârl hainele de pe mine și, dârdâind, mă vâr sub plapomă.

Când să ațipesc, o bătaie puternică în geam mă face să sar în mijlocul odăii. Trebuie să fi lovit cu umbrela ori cu vreun baston; fereastra e sus, cu mâna nu o poți ajunge din stradă, și lovitura a fost atât de puternică, încât nu știu de nu mi-o fi spart geanul.

Repet povestea cu îmbrăcatul și deschid fereastra.

În stradă e acum un „amic”, contabil la o bancă populară, unul din ciudații amici cu care te întâlnești o dată în viață, la un pahar de vin, cine știe unde, într-un local tot așa de suspect ca și amicul despre care nu știi decât că îl cheamă Milu ori Mitică, că e de dincoace ori de dincolo de munți, dansează bine și e băiat „șic”.

Alături e un om înalt, cu mustăți de haiduc, poartă o pălărie veche de paie, pardesiu alburiu de gumă. După vesta închisă, pare să fie preot.

Amândoi, „amicul” și „celalt”, au fețele smolite ca după o noapte de chef.

—Eu sunt, amice, nu te speria, am venit la tine să te rugăm ceva. Dumnealui e unchiul meu, popa de la Crăcătura, are un băiat corigent la latină.

– Bine, zic eu.

– Nu-i bine de loc, sare popa cu pălăria de paie, că l-ai lăsat repetent.

– Cum îl cheamă?

– Crumpănă Ilie, clasa a șasea B.

– N-am avut ce-i face. De ce n-a învățat ceva ? Nu știe absolut nimic.

– Bine, domnule, da’ ce fel de oameni sunteți dumneavoastră ?

– Unchiule, dă-mi voie. Mă amice, un pic de bunăvoință, nu mai mult. Ce dracu te scumpești așa ?!

– Nu se mai poate face nimic, conferința s-a ținut, cataloagele le-am încheiat și le-am înaintat la direcție.

Popa își dă pălăria pe ceafă și se încruntă.

– Catavasiile ei de lume ! Ce crezi dumneata, că eu sunt câine ? Ori ce vreți?

– Părinte, dumneata ești om cu școală, înțelegi că oricât am vrea să fim umani, nu se poate trece peste anumite limite. De pildă, dacă pe dumneata te-ar ruga cineva să faci o liturghie după ce ai mâncat de prînz, ai face-o ?

– Aș face-o, răspunde prompt părintele.

– Eu nu te cred. În orice caz, eu n-aș face-o și nu pot trece nici pe un băiat care, în fața altor treizeci și în fața a trei profesori, nu răspunde un cuvânt măcar.

– Mă amice, îmi pare rău.

– Și mie.

După ce închisei fereastra, îl aiuzii pe părintele cântând catavasiile pe glas 9 și „pe toți sfinții pomenindu-i”.

În drum spre școală mă întâlnesc cu un funcționar de la primărie. Întâi mă întreabă omul despre sănătate, de cum am dormit azi-noapte și, după ce îmi spune că are să cadă guvernul și vor veni ai noștri, mă roagă ceva, „așa, fiindcă m-a întâlnit”. Are un băiat în clasa mea. Stă slab la câteva „materii” și, ca diriginte, se cuvine să-i iau apărarea. Altcum, băiatul e un talent, tot ce vede face. „A făcut mai zilele trecute un aeroplan de l-a pus în uimire și pe domnul primar.”

Promit ca la alegeri că „voi face totul” și intru în liceu.

Coridoarele forfotesc de lume; elevi înnegriți de soare și crescuți de să nu-i recunoști aleargă de la o sală la alta. Grupuri de părinți se plimbă îngrijați, salutând ceremonioși pe profesorii care abia îi iau în seamă. Părinții țin cărțile și hainele copiilor lor, intrați în examen. Au fețele obosite, brăzdate de griji și hainele prăfuite de lungul drumului.

Așteptând să la iasă copiii din clase, de la examene, vorbesc și ei de germană, de latină, de vremuri…

Cînd mă întorc acasă de la restaurantul unde iau masa, îmi spune gazda că m-a căutat un „domn”.

– A, da, uite-l, mi se pare că dumnealui a fost.

În urmă-mi urcă scările, grăbit, un bătrânel cu pieptul bombat și redingota veche, ponosită.

– Sunt popa Blându, îmi spune gâfâind, întinzându-mi mâna.

Suflă greu ca din foi, are fața pământie, obosită.

Îl poftesc înăuntru și îl rog să șadă.

– Mulțumesc, zice el după ce izbutește să se mai calmeze. Astma îi clocotește în piept, vremea asta neguroasă de toamnă îl prăpădește. Domnule profesor, am un băiat în clasa a șaptea … Toți încep la fel.

– Pe Remus, întregesc eu.

– Da, Remus. Să faceți bine să-l treceți.

– E greu, nu știe nimic.

– A mai învățat el, da’ ce să zic ? Mai știu și eu ?… Să faceți bine să-l treceți.

Preotul își pleacă ochii spre pământ și continuă cu glas stins:

– Am opt copii, patru sunt încă acasă, la primare, doi sunt la liceu, o fetiță la comerț și alta la normală. Aș vrea să scap în anul ăsta de Remus, să-l dau funcționar și să facă dreptul. E greu și pentru mine.

Bătrânul tace. Tac și eu.

Mă gândesc la băiatul elegant, îmbrăcat după ultimul jurnal, rău de gură și leneș, mă gândesc la bătrânul de alături, cu haina roasă în coate și cu sufletul la gură.

– Bine, părinte, dacă ai atâtea greutăți, de ce-l porți așa de elegant ?

– Nu eu, mamă-sa; rupe din gura celorlalți și-i dă, ca să-l vadă mândru. Ce să fac ? Nu sunteți însurat ?

– Nu !

– Ei, ai să vezi dumneata mai târziu.

Popa Blându era plecat de mult când intră o doamnă elegantă. Fără să-și mai ceară îngăduință, se așează pe un scaun de pe care abia reușesc să-mi salvez cravata și umple casa cu un parfum excitant.

– Da’ sus te-ai mai urcat, domnule profesor ! începe cu un ton familiar, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea.

În felul cum pronunță cuvântul „profesor”, se vede că vrea să pună în el o cochetărie îndelung folosită. Nu i-am făcut cunoștință niciodată, dar o știu bine din văzute și mai ales din auzite: e una din gloriile locale. În vremile cele bune se spune că avusese mare trecere prin cabinetele ministeriale. Acum îi mai rămăsese arta de a se lupta cu vârsta și încrederea în sine.

Scoate din poșetă o țigară fină:

– Nu fumezi ?

– Nu.

– Bun băiat. Dacă aș avea o fată de măritat, i-aș căuta un băiat ca dumneata.

Doamna îmi inspectează cu privirea camera: se oprește la patul în dezordine, spălătorul murdar, la țâțâna ușei, de care atârnă cureaua de tras briciul.

– Cred că ai căutat mult până să afli camera asta. Știi că nu-i prudent să ai trepte multe la casă ?

— Eu mă culc devreme.

– Te ocupi și eu rasele ? zice ea uitându-se la portretele de pe pereți.

– Nu.

– Dar ăștia nu sunt papuași ?

– Asta e Ibsen și celalt Strindberg, doi scriitori mari.

– L-am citit și eu. Unde ai aflat portretele astea interesante ? Nu le-am mai văzut nicăieri. Da’ pe scriitori îi cunosc de când eram elevă. Ce impresie mi-a făcut Idiotul lui Strindberg !

– Da, întregesc eu, Strindberg a scris Idiotul și Ibsen, Hamlet.

– L-am cetit și pe ăla.

– E vesel !

– Am râs și noi mult. Da’ să-i dăm încolo de scriitori, zice cucoana, simțindu-se pe un teren nesigur. Sunt buni să vorbești de ei iarna la gura sobei și vara la baie. Vorbind serios, mă uit la dumneata, băiat tânăr; cu situație, n-ai aflat în tot orașul ăsta o cameră mai potrivită, mai mondenă, încheie ea scuturându-și scrumul de țigară.

– Nu se prea află camere bune în oraș.

– Eu aș avea una simpatică.

– Acum e târziu, nu mă mai mut în anul acesta.

– Mie tare îmi plac camerele de burlac, e în ele un fel de dezordine plăcută, odihnitoare.

– Aerul camerelor ni-l dă servitoarea care curăță, mai e și mobila și mâna gazdei.

Doamna își omoară focul de la țigară și, închizându-și cu zgomot poșeta, îmi zice serioasă:

– Domnule profesor, cred că știți ce mă aduce în situația de a vă turbura liniștea. În „tulbura liniștea” se simte o ușoară nuanță de dispreț.

– Bănuiesc.

– Atunci îți fi atât de bun să-mi luați grija și să dați băiatului un cinci să treacă clasa. La. anul am să-l duc la București, la o școală serioasă. Îmi mușc buzele. Privind-o drept, mă gândesc: „Adică școala sta nu e serioasă”. Apoi îi spun:

– Nu se poate.

– Ce nu, se poate dacă vrea omul !? și cucoana râde într-un anumit fel.

– Are trei la lucrarea scrisă. La oral au fost de față un inspector și câțiva profesori; n-a știut nimic.

Doamna își leagănă, pe masă, mâna cu inele multe și zice ca pentru sine:

– Inspectorul e vacs. Mă înțeleg eu cu el. De dumneata depinde.

– Știu, dar nu se poate.

Ne uităm unul la altul. Să ne fi trezit amândoi în lună, nu ne-am privi altfel.

Fața zâmbitoare de adineaori s-a întunecat, ochii s-au micit, buzele subțiri se țuguiază ca ale șarpelui ce se pregătește să-și azvârle veninul în fața dușmanului:

– Dumneata, mi se pare, ești profesor suplinitor ? Și vrei să mai fii numit și la anul?

– Nu mă gândesc. Am făcut și dreptul și cred că o să mă apuc de advocatură; în meseria asta dacă ai de a face cu tot felul de drojdie, cel puțin ești răsplătit. Dar aci, vezi singură.

Cucoana nu mă aude, își urmează gândul:

– Ei bine, asta n-o să se mai întâmple. Ți-o garantez eu. Îi voi spune cumnatului meu, viitorul ministru al justiției, cine ești dumneata și cred că …

Mă uit la ea liniștit, zâmbind, și asta o înfurie.

— … Dar ce stau eu să discut cu dumneata, cu un țăran !

Își smulge poșeta de pe masă și, măsurându-mă cu tot disprețul, trântește ușa de cade tencuiala din țâțâni.