SCRISOARE MAMEI de Serghei Esenin - traducerea - George Lesnea

SCRISOARE  MAMEI de Serghei Esenin Tot mai trăiești, bătrână mamă ? Ție, cu supunere, mă-nchin ! Mica-ți casă, seara de aramă, Lumineze-o pașnic și senin. Mi se scrie ca ești tulburată, Că ți-e dor de mine ne-ncetat, Că ades bați drumul, supărată, În paltonul vechi și demodat. În albastre seri ți se năzare Gând pustiu, ce lacrimei dă val, Că la crâșmă-ntr-o-ncăierare Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal. Mama, nu-i nimic ! Delirul fură Gândul tău, ducându-l spre prăpăd. Nu-s bețiv chiar în așa măsură Ca pierind, să nu te mai revăd. Ca-n trecut, mi-i inima duioasă, Am un vis, un vis pe care-l storc; Să mă smulg din dorul ce m-apasă Și la noi acasă să mă-ntorc. Eu voi reveni, pe când răsfață Pomii-n floare, satul meu tăcut; Dar să nu mă scoli de dimineață, Cum opt ani în urma, ai făcut. Nu trezi deșertăciunea crudă, Nici regretul că mă risipesc, Prea devreme, pierdere și trudă, Mi-a fost dat, trăind, să pătimesc. Să mă rog, tu nu-mi mai da povețe ! Nu-i nevoie ! Duse-s câte-au fost. Numai tu-mi ești reazem la tristețe, Numai tu dai vieții mele, rost. Fie-ți deci, neliniștea uitată, Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat, Nu mai bate drumul, supărată, În paltonul vechi și demodat... 1924 traducerea - George Lesnea

PĂLĂRIUȚE CROȘETATE

http://www.liveinternet.ru/users/lat/post280139003/

POVESTEA UNEI MAME de Hans Christian Andersen

Mama stătea lângă micuțul ei copil; era foarte tristă pentru că se temea că acesta ar putea muri. Copilașul era foarte palid, ochișorii lui erau închiși și, uneori, scotea câte o răsuflare grea, adâncă, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsă de o tristețe și mai mare.

Cineva a bătut la ușă, și un sărman bătrân a pășit înăuntru. Era îmbrăcat într-un strai ce aducea cu o cergă pentru cai și avea cu adevărat nevoie de un astfel de vestmânt ca să îi țină de cald pentru că era o iarnă foarte rece; întreg ținutul era acoperit de zăpadă și gheață, iar vântul era atât de ascuțit că ar fi putut tăia fețele oamenilor ieșiți pe afară. Micuțul s-a trezit pentru un moment, iar mama, văzând că bătrânul tremură de frig, s-a ridicat și a pus o mică cană de bere pe sobă pentru a se încălzi. Bătrânul s-a așezat pe fotoliul balansoar, iar mama și-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarași la copilul ei bolnav, ce continua să respire greu, și l-a prins de mâna lui micuță. „Crezi că va rămâne la mine, nu-i așa?” a zis ea. „Desigur că Preaîndurătorul Dumnezeu nu îl va lua de lângă mine.”

Bătrânul, care nu era altcineva decât Moartea, a dat din cap într-un fel ciudat, ce putea însemna atât da, cât și nu, iar mama și-a îndreptat spre podea ochii, în vreme ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Apoi, capul i-a devenit foarte greu, căci nu își închisese ochii de trei zile și trei nopți, și a adormit, dar numai pentru câteva clipe. Tremurând de frig, a sărit apoi în picioare și a privit în jur. Bătrânul plecase, iar copilul ei și el era dus! Bătrânul îl luase cu el. Într-un colț al camerei, vechiul ceas cu pendulă a început să bată, lanțurile i-au huruit, greutățile i-au căzut la pământ, iar ceasul s-a oprit.

Biata mamă s-a repezit afară din casă chemându-și copilul. În zăpadă, stătea o femeie în haine lungi și negre, iar ea i-a zis mamei: „Moartea a fost în camera ta. Am văzut-o fugind împreună cu copilașul tău; ea aleargă mai repede ca vântul și nu aduce niciodată înapoi ceea ce ia.”

„Spune-mi măcar pe ce drum a luat-o,” a rugat-o mama, „spune-mi și o voi găsi.”

„Știu drumul,” i-a răspuns femeia îmbrăcată în straie negre, „dar înainte de a-ți spune care este acela, trebuie să îmi cânți toate cântecele pe care le-ai dat glas pentru copilul tău; imi plac aceste cântece, și le-am auzit și altădată. Eu sunt Noaptea, și am văzut cum curgeau lacrimile tale în vreme ce cântai.”

„Ti le voi cânta pe toate,” i-a spus mama, „dar nu mă întârzia acum. Trebuie să ajung din urmă Moartea, să îmi găsesc copilul.” Noaptea a rămas însă tăcută și nemișcată. Apoi, mama a plâns și a cântat, și și-a frământat mâinile. Au fost multe cântece, și lacrimi și mai multe, până când Noaptea a zis, „Du-te spre dreapta, în pădurea întunecată de brazi, pentru că într-acolo am văzut că s-a dus Moartea cu copilașul tău.”

În timp ce mergea prin pădure, mama a ajuns la o răscruce de drumuri, și nu a știut încotro să se îndrepte.

Chiar lângă ea, se găsea un tufiș plini de spini; nu avea nici flori, și nici frunze, pentru că era iarna, iar de crengi îi atârnau țurțuri. „Nu ai zărit pe unde s-a dus Moartea împreună cu micul meu copil?” l-a intrebat ea.

„Ba da,” i-a raspuns tufișul , „însă nu îți spun până când nu mă încălzești la pieptul tău. Este un frig de moarte aici, și simt că îngheț cu totul.”

Mama a tras tufișul cât mai aproape de pieptul ei, astfel încât să îl dezghețe, ghimpii lui i-au pătruns în carne, și din trupul ei au țâșnit picături mari de sânge; tufișul a scos la iveală boboci proaspeți, verzi, care s-au transformat apoi în flori în mijlocul acelei nopți înghetate de iarnă. Da, într-atât de caldă este inima unei mame îndurerate! Dupa aceea, tufișul a îndrumat-o pe ce cale trebuia să meargă.

Mama a mai mers o vreme și a ajuns la un mare lac, pe malurile căruia nu zărea nici o barcă sau vreun vapor. Lacul nu era destul de înghețat pentru a putea păși peste el, și nici atât de puțin adânc încât să poată trece prin el. Cu toate acestea, ea trebuia să îl traverseze dacă voia să își găsească copilul. Mama s-a întins pe jos, la marginea lacului, vrând să îi soarbă toată apa, un lucru imposibil pentru orice ființă de pe pământ; îngrijorată mama s-a gândit însă că poate se va întampla vreo minune care să îi fie de ajutor.

„Nu vei reuși niciodată să faci asta,” i-a spus lacul, „mai bine, haide să facem un târg. Îmi place să adun perle, iar ochii tăi sunt cei mai puri din câți am văzut vreodată. Dacă îți verși acei ochi în lacrimi către apele mele, te voi duce către marea casă în care locuiește Moartea și crește flori și copaci, fiecare fiind câte o viață de om.”

„Ah, ce nu aș da pentru a-mi găsi copilul!” a exclamat mama înlăcrimată; și, în timp ce plângea, ochii i-au căzut în adâncurile lacului, devenind două prețioase perle.

Apoi, lacul a ridicat-o, și a purtat-o, ca într-un leagăn, pe deasupra apelor până la celalalt mal, unde se afla un fel de construcție minunată, lungă de câteva mile. Nimeni nu putea spune dacă era un munte acoperit de păduri și plin de peșteri sau ceva ce fusese clădit. Biata mamă nu putea însă zări acest lucru pentru că își plânsese ochii in lac. „Unde pot găsi Moartea, care mi-a luat de curând copilul?” a întrebat ea.

„Nu a sosit încă,” i-a răspuns o bătrână cu părul încărunțit, care se afla prin preajmă, cărând apă în casa Morții. „Cum ai găsit drumul până aici? Si cine ți-a dat ajutor?”

„Dumnezeu m-a ajutat,” i-a raspuns ea. „El este plin de milă; nu ești și tu miloasă? Unde îmi pot afla copilul?”

„Nu știu nimic de nici un copil,” i-a zis bătrâna, „iar tu ești oarbă. Multe flori și multi copaci s-au veștejit azi noapte, iar Moartea va veni curând să pună alții în loc. Știi deja că fiecare om are o viață-copac sau o viață-floare, așa cum i s-a hotărât. Arată ca niște plante, dar în fiecare este o inimă care bate. Și inimile copiilor bat, așa că poate, în acest fel, îți vei putea recunoaște copilașul. Dar ce îmi dai ca să îți spun mai multe despre ceea ce ai de făcut?”

„Nu am nimic de dăruit,” i-a răspuns îndurerată mama, „însă aș putea merge până la capătul pământului pentru tine.” „Nu ai ce să-mi dai acolo,” a glăsuit bătrâna, „dar îmi poți dărui părul tău negru și lung. Știi bine cât de frumos este, și mi-ar place să-l am. Poți lua în schimb părul meu cărunt.”

„Nu vrei nimic mai mult?”, a zis mama. „Ți-l dau cu plăcere.” I-a dat așadar frumoasele ei cosițe, primind înapoi părul albit al bătrânei. Au mers apoi împreună în casa Morții, unde florile și copacii se înălțau într-un minunat belșug. Zambile în floare, acoperite cu clopote de sticlă, și frumoși bujori creșteau la fel de viguros precum copacii. Erau acolo și plante de apă, unele foarte proaspete, altele arătând pălite, printre care se strecurau șerpi și de tulpinele cărora se agățau crabi negri. Se ridicau spre cer nobili palmieri, stejari, și bananieri, sub care înfloreau cimbrul și pătrunjelul. Fiecare floare și copac avea un nume, și fiecare reprezenta o viață, aparținând unor oameni ce încă trăiau, unii în China, alții în Groenlanda, iar alții prin alte părți ale lumii. Unii mari arbori fuseseră plantați în ghivece mici, așa că se chinuiau să își facă mai mult loc, părând cât pe ce să facă țăndări ghivecele; în același timp, multe flori micuțe creșteau în pământ bogat, cu mușchi în preajma lor, îngrijite și cultivate cu grijă. Îndurerata mamă s-a aplecat asupra micilor plante, și a auzit inima de om ce bătea în fiecare, până când a recunoscut inima copilașului ei printre milioane de inimi ale altora.

„El este,” a strigat ea, întinzându-și mâinile către o floare de șofran ce își pleca spre pământ căpșorul bolnav.

„Nu atinge floarea,” a țipat bătrâna, „ci stai lângă ea, iar când vine Moartea - trebuie să apară din clipă în clipă - nu o lăsa să o smulgă, și ameninț-o că dacă va face așa, vei smulge și tu din rădăcina alte flori din jur. Acest lucru ar trebui să o înfricoșeze, pentru că trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu pentru fiecare din ele. Nici una nu poate fi scoasă cu tot cu rădăcină din pământ dacă nu primește permisiunea să facă asta.”

Curând, s-a simțit în casă un fior rece, de gheață, iar mama oarbă și-a dat seama că Moartea își făcuse apariția.

„Cum ai aflat calea până aici?” a întrebat ea. „Cum ai putut ajunge până aici mai repede decât mine?”

„Sunt o mamă,” i-a răspuns femeia.

Moartea și-a întins mâinile către mica și delicata floare de șofran, dar mama o înconjura cu palmele sale, având totodată mare grijă să nu o atingă. Moartea a suflat mai rece decât vântul cel înghețat, iar brațele mamei au căzut lipsite de putere.

„Nu mă poți înfrânge,” i-a spus Moartea.

„Ba, cu ajutorul lui Dumnezeu, o pot face,” i-a replicat ea.

„Eu fac numai voia Lui,” a exclamat Moartea. „Eu sunt grădinarul Lui. Eu iau toate florile și toți copacii Lui, și le sădesc în grădinile raiului, pe un tărâm necunoscut de nimeni. Cum înfloresc acolo și cum arată acea grădină nu am voie să îți spun.”

Dă-mi înapoi copilul,” a strigat mama, plângând și implorând. Apoi, și-a apropiat mâinile de două flori și a țipat ăatre Moarte, „Am să-ți rup toate florile, pentru că am ajuns la capătul disperării.”

„Nu le atinge,” a atenționat-o Moartea. „Spui că ești nefericită; vrei să faci o alta mamă la fel de nefericită ca și tine?”

„O altă mamă!” a strigat biata femeie, și și-a îndepărtat mâinile de cele două flori.

„Iată-ți ochii,” a zis Moartea. „I-am scos din lac pentru tine. Străluceau atât de tare încât am știut de îndată că sunt ai tăi. Ia-i înapoi - acum sunt mai limpezi decât înainte - și uită-te în fântâna adâncă de lângă tine. Am să-ți destăinuiesc numele celor două flori pe care voiai să le smulgi, și ai să vezi viitorul ființelor umane pe care le reprezintă, și ce erai pe cale să nenorocești și să distrugi.”

Mama s-a uitat in adancul fantanii si a vazut cum unul din oamenii carora le apartineau acele flori devenea o binecuvantare pentru lume, raspandind o mare bucurie si fericire in jurul sau. A zarit insa ca viata celuilalt era plina de nevoi si saracie, de griji si necazuri.

"Amandoi sunt asa prin vointa lui Dumnezeu," a zis Moartea.

„Care din ele este floarea nefericită, și care cea binecuvântată?” a întrebat femeia.

„Acest lucru nu ți-l pot mărturisi,” a zis Moartea, „însă pot să îți spun că una din flori reprezintă propriul tău copil. Ceea ce ai văzut este destinul copilului tău, viitorul propriului tău copil.”

Mama a strigat înspăimântată, „Care din flori este cea a copilului meu? Spune-mi. Eliberează-l pe copilul nefericit. Eliberează-l de atâtea chinuri. Mai curând ia-l cu tine. Condu-l în împărăția lui Dumnezeu. Uită de lacrimile și rugămințile mele; uită de tot ce am spus și am făcut.”

„Nu te înțeleg,” a îngăimat Moartea. „Îți vrei copilul înapoi? Sau să îl duc într-un loc pe care nu-l vei ști vreodată?”

Mama și-a frământat mâinile, a căzut în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu. „Nu îmi asculta, Doamne, rugăciunile atunci când se împotrivesc voinței Tale, care de-a pururi este cea potrivită. Ah, nu le asculta;” iar capul i-a căzut către piept.

Moartea a dus apoi copilul ei pe un tărâm de nimeni știut.

OMUL DE ZĂPADĂ poezie pentru grădiniță

OMUL DE ZĂPADĂ Omul de zăpadă Are guturai. Tare i-ar fi bună O cană de ceai. Zice iepurașul, Îndulcindu-și glasul: " -Îți ofer un ceai, Dar te costă...nasul !"

SĂ NE JUCĂM CU BOABE DE CAFEA - Fantezie cu boabe de cafea de Irina Nikitina