Castor și Polux
În țara mândră a Laconiei, pe valea râului Eurot, trăia cândva regele Tindar. Soția lui se numea Leda.
Pe țărmurile râului Eurot creșteau mirți înfloriți și sălcii cu ramuri lungi, plecate peste ape. Dar, mai cu seamă, viețuiau în cârduri lebede grațioase, albe. Mai albe uneori decât Taigetul, muntele care se-nălța în zare și-avea pe fruntea lui semeață, în timpul iernii, cununi de gheață orbitoare. La miazănoapte de Eurot, puternică și nebiruită, era cetatea ce se numea Lacedemonia sau Sparta.
...Și, dacă Tindar era vrednic, aezii nu știau să spună...Nu cunoșteau nici ei prea multe...În schimb, știau că acest rege-o disprețuia pe Afrodita. Nu-i aprindea focuri în templu...Nu-i aducea pe altar jertfe...Și, supărată, Afrodita a hotărât să-l pedepsească pe Tindar, regele din Sparta. Cum ? Ațâțându-l pe însuși Zeus la dragoste nelegiuită față de soața regelui, frumoasa Leda.
Zeus și Leda
ZEUS SE PREFACE ÎN LEBĂDĂ
Iar Zeus s-a prefăcut, cântau aezii, în lebădă cu pene albe - o lebădă strălucitoare, cu ciocul roșu ca mărgeanul și ochii scânteind ca jarul - și a chemat-o pe Afrodita:
- Tu ai să iei înfățișare de vultur care urmărește...o biată lebădă prin aer...Și lebăda am să fiu eu !...a râs cu hohot olimpianul. Să mă gonești în așa chip, încât s-ajung pe lângă Leda, la ceasul când se scaldă-n râu.
- Am înțeles, slăvite Zeus, i-a dat răspunsul Afrodita.
Și s-a schimbat pe loc în vultur, cu ciocul umezit de sânge, ce-a început să-l izgonească pe Zeus, lebăda măiastră.
Gonindu-l prin văzduh, zeița, care se preschimbase-n vultur, a-ndreptat lebăda, pe Zeus, chiar înspre râul unde venea, seară de seară, regina Spartei să se scalde.
Era către amurg, când râul pare tot poleit cu aur, când prin frunzișul din plataniîși cântă vântul melodia, iar pe Taiget răsare luna cu fermecata ei făclie. Regina, ca întotdeauna, venise singură la râu. Zvârlindu-și vălul sub un mirt, se afundase-n apa rece.
Deodată vede prin văzduhuri venind o lebădă spre ea. În urma lebedei, un vultur zbura cu aripile-ntinse. Lebăda se părea că-i cere soției regelui s-o scape de vulturul urmăritor.
Leda - uimită de albeața acestei păsări maiestuoase cu ciocul roșu ca mărgeanul și ochi de flăcări ce-i grăiau cu o privire rugătoare - sare din râu. Fuge pe țărm și-ntinde mâinile spre ea, să-i dăruiască ocrotire.
Pasărea albă se preface că-i este frică și se-azvărle în brațele reginei Leda, în timp ce vulturul se-ntoarce în slăvile îndepărtate și-și ia din nou înfățișarea de zeiță.
Soția regelui spartan mângâia lebăda cu gândul că o să-i potolească spaima.Iar Zeus, bucurându-se că se găsea la pieptul ei, o-mbrățișează pe regină.
Și Leda a adus pe lume în timpul cuvenit - ca păsările - două ouă. Dintr-un ou s-a ivit atuncea Polux și sora lui Elena - de-o frumusețe fără seamăn; iar din celălalt, s-au ivit Castor și Clitemnestra. Polux și sora lui Elena, erau odraslele lui Zeus. Iar Castor și Clitemnestra lui Tindar îi erau copii.
ELIBERAREA ELENEI DIN ATENA
În acest fel au văzut lumea cei doi băieți: Castor și Polux. Și ei s-au luat îndată-n brațe, și-au început să gângurească și să se joace împreună.
Zeus ar fi vroit - se pare - să-și ia pe fiul său, pe Polux, și să-l crească după voie. Gândea să-l facă un erou, poate asemenea lui Heracle. Însă, văzându-i pe băieți jucându-se doar împreună, s-a răzgândit să-i mai despartă. A poruncit zeului Hermes să-i ia pe unul și pe celălalt, să-i ducă înspre miazănoapte, într-un ținut îndepărtat. Aici, sub aspră priveghere, Hermes i-a învățat să lupte cu iscusință, fără teamă.
Aezii povesteau că Polux lupta neântrecut cu pumnii și arunca greutăți, departe, cât nici nu se vedea cu ochii. Castor în schimb, fugea mai bine și călărea ca o nălucă; iar carul lui zbura pe țărmuri, ca rândunica în văzduhuri.
Au mai deprins și meșteșugul de a naviga pe mări, cu plute și în corăbii înzestrate cu pânze și cu vâsle bune.
Ba, după cum se povestește, cutreierau în vremurile-acelea niște pirați pe marea largă, ardeau orașele pe țărmuri, jefuiau pe negustori și-i ucideau fără cruțare. Nu mai puteau pluti corăbii. Și-atunci, cei doi flăcăi și-au spus că-i datoria lor să plece și să-i răpună pe tâlhari, să scape oamenii de rele, de moarte, jafuri și urgii.
Însoțiți doar de câțiva prieteni, s-au îmbarcat pe o triremă și s-au luptat cu toți tâlharii - pirații, care bântuiau apele din arhipelag. I-au nimicit până la unul.
Crescuseră acum feciorii destul de mari, ca să se-ntoarcă la casa părintească-n Sparta. Aveau cam treisprezece ani. Mai ales că se zvonise că Elena, una din cele două fete, c-a fost furată de Tezeu.
Fata era de-o gingășie cum încă nu se mai văzuse. De pe atunci se auzise-n lumea-ntreagă despre ea. Iar Tezeu, regele Atenei, venise și răpise fata, pe când dansa la o serbare; apoi o luase de nevastă.
Fără a sta în cumpănă, voinicii-ncălecară pe cai, urmați de oștile spartane, și se pornesc către Atena, ca să dea lupta cu Tezeu și să-și elibereze sora.
Din fericire pentru ei, Tezeu, de cum făcuse nunta, plecase în Infern, la Hades.
Voia s-ajute pe un prieten, care domnea peste lapiți, să și-o răpească din Infern pe blânda Cora-Persefona.
În timp ce el era-n Infern, intră și frații, dioscurii, cu oastea lor în Atica. Zdrobesc armata ateniană. Cuceresc sate și orașe și Atena cea cu temple multe. Dar cruță, plini de-nțelepciune, grădinile lui Academos, unde se adunau adesea, să stea de vorbă, filozofii.
Cătând după aceea bine, Castor și Polux izbutesc să afle locul unde sta închisă sora lor, Elena, păzită de prințesa Etra, mama eroului Tezeu.
Cînd o găsesc - ce bucurie ! ...Nici nu o cunoșteau destul, cu toate că le era soră; căci ei crescuseră departe, în Macedonia muntoasă, pe când Elena rămăsese lângă părinții săi, în Sparta.
Se-ntorc deci toți, cu voie bună, ducând cu ei, ca sclavă Spartei, pe Etra, mama lui Tezeu.
La întoarcere au fost primiți cu ospețe și veselie și sărbători strălucitoare...Au petrecut ce-au petrecut și s-a curmat de la o vreme și bucuria revederii. Cine e vrednic n-o să șadă mereu la danțuri și la mese...E însetat să săvârșească fapte de glorie și cinste !...
SPRE ALTE ISPRĂVI
Tocmai se pregătea-n Elada - la Calidon, într-o regiune rău pustiită de-un mistreț, o vânătoare renumită. Vitejii se porneau acolo. Unii și aveau drumul prin Sparta și povesteau despre mistreț și lupta ce se pregătea. Și auzind, Castor și Polux n-au stat pe gânduri nici o clipă. S-au gătit repede de drum însoțindu-i pe ceilalți, au luat parte la vânătoare.
Pe urmă frații dioscuri au plecat cu argonauții, să dobândească, din Colhida, lâna berbecului de aur, și-au săvârșit isprăvi de seamă ce i-au făcut nepieritori. Corabia, numită Argo, plutea pe mări de multă vreme, purtată de un vânt prielnic. Era lângă Tracia. Deodată s-a stârnit furtuna, cu trăsnete-nfricoșătoare. Marea, cu colții ei de spumă, părea o fiară îndârjită, care urla plină de ură și era gata să-i înghită. Gropi mari de apă se căscau. Corabia cădea în ele, cu trosnituri de lemnărie, și iarăși valul o sălta pâna la bolta înnegrită, ce atârna deasupra mării, sau o izbea de stânci cumplite...Nu mai era nici o nădejde. Zadarnic se trudeau eroii, Iason, Heracle și mulți alții, să țină vâslele în mâini, în timp ce frații dioscuri vroiau să sprijine catargul, ce se frânsese între stânci...Zadarnic încerca Orfeu să cânte din lira lui divină, gândind să îmblânzească zeii...Furtuna se dezlănțuia tot mai avană și mai cruntă...
Și-atunci, precum cântau aezii, Castor și Polux au chemat pe Zeus, stăpânul din cer:
- Tu, cel ce ne-ai răpit de-acasă și l-ai trimis pe zeul Hermes să ne învețe meșteșugul cel viforos al armelor și navigația pe mări, de ce oprești acuma drumul corăbiei, care ne poartă spre țara unde se găsește lâna de aur mult dorită ?...De ce, o tată, - ne răspunde ?...
Dacă ar fi să dăm crezare poemelor din alte vremi, Zeus care vroia să fie vestit și prin feciorii săi, ar fi răspuns atunci c-un tunet, și două flăcări aurite au lunecat peste catarg. S-au prefăcut în două stele, ce-au luminat pe dioscuri. Furtuna a-ncetat pe dată.
Cu toții s-au mirat nespus de o asemenea minune și, de atuncea, corăbierii, de câte ori erau furtuni, rugau pe zei și dioscuri să le dea sprijin, să-i salveze. Pe dată înceta furtuna și se zăreau aceleași flăcări, ce parcă lunecau din cer.
Tot în acea călătorie Castor și Polux s-au luptat cu doi uriași. Unul, feciorul lui Poseidon, un rege neospitalier, pe care îl chema Amicos. Altul, un monstru de la Creta, cu piept de foc și de aramă, ce purta numele de Talos. Acești uriași nu-i ospețeau pe-aceia ce-și căutau, pe țărmuri, un adăpost și-un pic de hrană. Îi ucideau pe corăbieri și scufundau corăbiile-n apă. de-aceea frații dioscuri i-au nimicit, făcând dreptate.
În sfârșit, dup-atâtea lupte, Castor și Polux s-au întors la casa părintească în Sparta. Mama lor, Leda, tatăl Tindar și Clitemnestra și Elena i-au primit plini de bucurie. Iară regina le-a grăit, îmbrățișându-i cu mândrie:
- Bine că v-ați întors acasă. Regele a cam îmbătrânit și n-avem sprijin la nevoie...Să vă-nsurați, feciorii mei, să împărțiți pământul între voi. Să-l stăpâniți cu braț vânjos...
Frații au râs:
- Prea bine, mamă...Ne vom căuta niște soții...și vom avea un trai tihnit.
CEARTA CU FIII LUI AFAREU
Părea că totul se așterne senin, frumos, în viața lor. Numai că, în puțină vreme, s-a întâmplat ca dioscurii să se certe cu niște veri. Verii erau Linceu și Idas, odraslele lui Afareu - care era cu Tindar frate.
Unii pretind că toată cearta s-ar fi pornit pentru că verii i-ar fi-nșelat pe dioscuri cu niște boi dintr-o cireadă adusă din Arcadia. Și ei nu-ngăduiau pe nimeni ca să-i înșele cu ceva... Dar alții spun că pricina ar fi iscat-o, de fapt, Eros. C-ar fi trăit atunci pe lume, două fecioare-ncântătoare, fiicele regelui Leucip. Una Hilera; alta Feba. Iar micul Eros, într-o zi, vrând să se joace, a pus în arc patru săgeți muiate-n fiere și le-a dat drumul în văzduh. Săgețile i-au nimerit pe toți flăcăii, drept în piept. Tuspatru veri au îndrăgit acele fete-ncântătoare pe care le avea Leucip.
Ca să n-apuce însă verii, Linceu și Idas, să le ceară pe fetele lui Leucip, flăcăii Ledei s-au gândit că trebuie să le răpească.
Pe cai sălbatici, dioscurii au năvălit ca o furtună, le-au smuls pe cele două fete dintr-o grădină unde ele culegeau flori. În acest timp, șiretul Eros ținea frâiele cailor. Pe câmp ardea soarele viu și, totuși, în înalt, erau și niște nori, care vesteau primejdia ce s-apropia...
Se povestește că Linceu era-nzestrat cu o privire ce străbătea până departe, prin case, prin păduri, prin munți. Iar Idas, frate cu Linceu, avea o-asemenea putere că nici un muritor din lume n-ar findrăznit să se măsoare, cumva, cu el, în luptă dreaptă. El se luptase și cu zeul Febus-Apolo pentru-o fată și-l biruise la sfârșit.
...Și dioscurii au pornit cu caii în galop, ducând la piepturile lor bărbate, pe fetele ce le-ndrăgeau. Linceu, ce străjuia Taigetul, muntele lacedemonian, cu ochiul său pătrunzător i-a și văzut pe cei doi frați gonind cu fetele în brațe. El l-a chemat grabnic pe Idas și-au pornit după dioscuri.
POLUX ÎȘI ÎMPARTE NEMURIREA CU FRATELE SĂU CASTOR
Lupta a fost îngrozitoare. Tăind prin muntele Taigetul, Linceu și Idas se ivesc călări în fața gemenilor. Ochii lor sunt înflăcărați.
- Dați-ne fetele ! le strigă Linceu, cu glas întărâtat.
- Vin de le ia ! răspunde Castor.
- Atunci să ne-ncercăm puterea, și care-o fi învingător să aibă parte de soții. Ceilalți să piară ! Vă-nvoiți ?
- Ne învoim, de bună seamă, răspund ăn hohot gemenii. Curând o să mușcați pământul. Luptăm cu rândul câte doi.
Cei dintâi se ciocnesc, cu furie, Castor și vărul său Linceu.
Cu sulițe strălucitoare ei se reped unul spre celălalt, în timp ce fetele-i privesc înmărmurite, fără glas. Dar sulițele se sfărână în scuturile și în armurile de fier.
Dușmanii se opresc o clipă, cătându-se adânc în ochi.
Păreau că-s stane, nu flăcăi. Numai panașele, pe coifuri se clătinau, sub adierea vântului dinspre miazăzi.
Și, dintr-o dată, amândoi, cuprind și săbiile-n mâini.
Și - iată-i !...se avântă iarăși ca doi vultani înfometați.
Lupta durează ceasuri multe, până ce Castor, mai dibaci, împunge pe Linceu în pântec; și-acesta cade, sfârșit, jos.
Idas atuncea se repede, vrea să-l răzbune pe Linceu, Înșfacă iute o coloană de marmură, de pe mormântul tatălui lor, abia-ngropat, și o azvârle cu putere în pieptul agerului Castor.
Castor nu stă nici el degeaba și îl țintește cu-o săgeată pe Idas cel voinic, în coaste.
Polux sare atunci degrabă să-și sprijine iubitul frate, pe Castor cel lovit de moarte și să-l doboare pe Linceu. Dar Zeus curmă bătălia și, cu un fulger din văzduh, arde pe Idas și Linceu și îi preface în cenușă, pe groapa fără de coloană, a tatălui lor, Afareu.
Castor se stinge-acum pe-ncetul. Pieptul lui e aproape rece, ochii sticloși privesc spre cer. Șoptește-ncet:
- Nu-mi pare rău că părăsesc acest pământ. Dar inima mi-e-ndurerată că mă despart de tine, Polux...
Și Polux cade în genunchi. Sărută fața-ngălbenită, și disperat strigă spre Zeus:
- Tată, tu știi că fără Castor viața mea n-are nici un rost...nu-i nimic mai sfânt, mai nobil, decât o dragoste de frate, care ți-e în același timp prietenul cel mai devotat...Dă-i tată, deci lui Castor viață sau - de nu vrei - încuviințează să plec alăturea de el spre negrele genuni, la Hades...
Auzind vorbele acestea, din Olimp, Zeus i-a răspuns:
- Tu ești nemuritor, o, Polux, și ai dreptul să viețuiești cu frații tăi: Atena, Hermes, Apolo și ceilalți, fără să-mbătrânești vreodată, sus, în Olimpul luminos...Dar Castor e fiul lui Tindar și-i muritor ca tatăl său. vrei să-ți pierzi oare nemurirea, ca să trăiască din nou Castor, un sărman fiu de pământean ?
- Deși n-avem același tată, frăția care ne-a legat îmi e mai dragă decât slava ce aș avea-o în Olimp, a răspuns Polux către Zeus. Vreau să trăim, deci, împreună, sau să murim alăturea. Ori amândoi nemuritori, ori împreună în Infern...
Mișcat de-asemenea credință, de prietenia ce-i lega pe dioscuri unul de altul, Zeus a dat poruncă morții să-și strângă aripile negre. ce le lăsase peste Castor. Și dioscurii să rămână, ca și-nainte, laolaltă. Însă din an, o jumătate să și-o petreacă în Olimp. Iară cealaltă jumătate să se coboare în Infern.
Cum a sunat porunca asta, Castor s-a ridicat din morți. Și-ncălecând pe cai cu aripi, cei doi frați gemeni s-au urcat până-n palatele cerești. Aici ei au căpătat dreptul să ocrotească totdeauna neprețuita prietenie între popoare și-ntre oameni. Iar, mai târziu, ca să-i scutească să se coboare și-n Infern, Zeus i-a preschimbat în aștri. (Constelația Gemenii).
Cinstind pe Castor și pe Polux, adică însăși prietenia, elinii le-au clădit altare și temple mari, împodobite cu marmură, în care ei sunt dăltuiți ca doi flăcăi cu trupuri goale, având în mâini sulițe lungi, iară pe cap coifuri rotunde. Adeseori ei sunt călări, pe cai ca spuma, nepătați. Iară pe creștetele lor, întotdeauna-i cîte-o stea.
