A fost odată....
A fost odată un crai puternic care domnea peste o împărăție mare, mare de tot. Craiul era drept și domnea cu înțelepciune. De multe ori se îmbrăca în straie de om de rând și o pornea prin împărăție, de la miazănoapte la miazăzi, și de la răsărit la apus, să afle păsurile oamenilor și să facă dreptate celor năpăstuiți. Crăiasa era frumoasă și bună iar supușii o iubeau. Numai că pe amândoi îi apăsa durerea că n-aveau copii.
Și anii treceau și tinerețea lor se ducea odată cu anii. Până într-o zi, când Crăiasa i-a dat de veste craiului că vor avea un copil. Mare le-a fost bucuria lor și a poporului. Și iată, împărăteasa a născut o fetiță.
Domnița era sănătoasă și frumoasă ca și mama ei. Toți o iubeau, dar din dragoste prea mare o alintau și o răsfățau. Nici nu scâncea bine copila că îndată i se dădea să mănânce. Era primenită atât de de, că n-apuca să termine unul s-o îmbrace și altul o și dezbrăca iar, ca să-i pună primeneli noi.
Când fetița a mai crescut, nu știau cum s-o mai împodobească.
Odată a venit călare un Crai de la răsărit. Un Crai vesel, zâmbitor, îmbrăcat ușor în straie de catifea, cu cămașă de borangic. Cînd a văzut-o pe domniță Craiul a chemat-o să se plimbe împreună. Fetița s-a ridicat, dar împiedicându-se în rochia grea de mărgele a căzut. Atunci Craiul a râs, a râs și tot a râs de ea, până ce s-a urcat iar pe cal și pe aici ți-e drumul.
Ca s-o mângâie pe copilă, Crăiasa a poruncit să se înhame caii la caleașcă și a trimis-o în parcul palatului.
Cum se plimba în caleașcă, pe alei, un tăun s-a strecurat în urechea unuia din cai și calul s-a speriat atât de tare încât a rupt-o la fugă, zmucind hamul din mâna vizitiului care a căzut din caleașcă. Fără vizitiu, caii au gonit și au ot gonit speriați, până au intrat într-o pădure și s-a făcut noapte. Domnița, înspăimântată, nici nu cuteza să deschidă ochii, darmite să se miște.
Într-un târziu, când sforăiturile cailor s-au potolit, ea a deschis ochii și a văzut, nu departe, o lumină într-o fereastră. Cu greu a coborât din caleașcă și încet, încet, cu rochia grea de mărgele, a ajuns la căsuța cu fereastra luminată și a bătut în geam.
Ușa s-a deschis și în prag s-a ivit o femeie mare și voinică. Era chiar nevasta pădurarului, iar lângă poalele ei era Anca, o fetiță frumoasă și sănătoasă.
Când a văzut-o pe Domniț, tare s-a minunat de ea și de hainele ei. Au crezut că e o zân a pădurii. Au primit-o frumos în asă și au poftit-o la masă.
Domnița cu hainele ei țepene, căuta cu ochii un jilț să se așeze. Dar în casa pădurarului nici pomeneală de așa ceva. Pe masă era un rest de mămăligă galbenă. Domnișa nici nu l-a atins, căci mămăliga nu este de nasul crăieselor. Ele mănâncă numai colaci rumeni și împletiți.
Așa că domnița s-a culcat nemâncată, alături de Anca, pe un pat cu cearșaf gros de cânepă și a dormit îmbrăcată cum era, căci n-avea cine s-o dezbrace.
Dimineața a trezit-o golul din burtă, mațele îi chiorăiau, dar ea nu știa că asta se cheamă foame și că nu va trece decât cu mâncare. Pe un ștergar întins pe masă erau pregătite două străchini cu lapte din care fumega mămăliguța caldă. Domnița s-a așezat la masă alături de fetița pădurarului și cât ai zice pește străchinile fetelor erau goale.
- Hai să ne jucăm acuma, fă-mi giumbușlucuri ca să râd, i-a poruncit domnița.
- Cum să ne jucăm ? - s-a mirat Anca. Eu trebuie să frământ pâinea, să încing cuptorul că mâine e duminică. Trebuie să dau boabe la pui și la rațe, să hrănesc porcul și s-o duc pe Joiana la păscut. Joaca vine după ce am terminat toată treaba. Mama s-a dus la pădure la tata și vine abia la toamnă, n-are cine le face pe toate.
Tare s-a mirat Domnița auzind astfel de lucruri. Dar pentru că era bună, a vrut s-o ajute din toată inima pe Anca, pentru ca apoi să aibă vreme să se joace.
Cum să faci însă, treabă cu o rochie țeapănă de mărgele ?
Atunci și-a scos rochia încărcată și grea, a îmbrăcat o fustă și o bluză veche a fetei pădurarului și s-au apucat amândouă de lucru. Domnița se mișca atât de ușor în hainele astea că-i venea să zburde și să cânte. Mâinile ei s-au dovedit îndemnatice și ce făcea era bine făcut.
Pe la amiază a simțit iar golul în burtă. Dar acum a știut că asta înseamnă foame. S-au așezat amândouă la masă și au golit străchinile de borș cu mămăligă. După ce au mâncat și și-au astâmpărat foamea au dat restul cățelușei, care avea doi pui. Unul din căței era tare mâncăcios și-l mârâia pe fratele lui când da să apuce și el ceva. Atunci cățeaua l-a scuturat de urechi pe mâncăcios. Cățelușul s-a supărat și-și arăta colții bosumflat, iar domnița a râs din toată inima.
„Ia te uită ! am râs fără măscărici. Mare minune !” și-a zis ea singură.
Cu cât muncea mai mult cu atât devenea mai vrednică și mai îndemnatică, mai veselă și mai sănătoasă. Numai seara, înainte de a închide ochii, o cuprindea dorul de casă, dar adormea curând obosită de munca unei zile întregi.
Dimineața se ducea după apă. Ca să ajungă la izvor trecea prin toată pădurea. Își făcuse prieteni dintre copaci. Le dăduse porecle.
Trecea pe lângă „cioturos”, un stejar bătrân plin de noduri și scorburi, mai încolo erau ”gemenii”, un copac ce-și despărțea de la rădăcină două trunchiuri, apoi trecea sub bolta „prietenilor”, doi copaci ce-și plecau crengile unul către celălalt făcând o boltă deasă de ramuri și frunze și înainte de a ajunge la „singuratecul”, un plop rătăcit în acea pădure, era izvorul.
Apa susura cântec de bun-venit, de fiecare dată același. Domnița se oprea și asculta cîteva minute înainte de a-și umple gălețile cu apa limpede și rece a izvorului.
Pornea apoi spre casă, clătinându-se între cele două găleți pline, călcând ușor pe pământul afânat de frunzele nebătătorite, căzute toamnî de toamnă, ani de ani...
Când s-a înapoiat acasă numai după câteva luni, nevestei pădurarului nu-i venea să creadă că fata voinică și veselă este totuna cu fata plângăreață din seara aceea. Și Anca crescuse ce-i drept.
- Astăzi am răgaz, i-a spus într-o zi femeia, te duc înapoi la castel. Îmbracă-ți straiele tale crăiești și s-o pornim.
Dar rochia de mărgele era strâmtă și n-o mai încăpea, căci domnița crescuse mai mare. Atunci femeia pădurarului i-a luat straiele cu care venise, în brațe. Fetele s-au sărutat cu lacrimi în ochi, și nevasta pădurarului a pornit, ținând domnița de mână, spre castel.
Vara se terminase, pe drum mai apăreau tufe de mure. Umblând după mure s-au rătăcit una de cealaltă și cu greu domnița a ajuns singură și obosită, abia seara, la castel.
- Dă-mi drumul să intru ! a strigat ea către strajă. Nu mă cunoști ? Eu sunt domnița voastră.
- Fugi de-aici ! Pe mine vrei să mă păcălești ? Domnița noastră e palidă și tristă, poartă straie crăiești, nu otrepe ca tine.
Dar, pentru că strajei i-a plăcut fata și se făcuse noapte, i-a dat drumul de milă în bucătărie, și a dat-o pe mâna bucătăresei s-o ajute la spălatul vaselor.
Domnița nu s-a supărat pentru că era vrednică acum, ea îi ajuta bucătăresei în ale bucătăriei, cânta din toată inima și pândea clipa când o să se strecoare în castel la mămica și tăticul ei.
***
După ce a umblat peste mări și țări, Craiul de la răsărit s-a înapoiat călare pe același drum, trecând iarăși pe la împărăție.
Înainte de a intra în castel, după ce trecuse de strajă, a auzit un cântec, și curios cum era, a privit prin fereastra bucătăriei, unde a zărit-o pe fata rumenă și frumoasă bătând untul în putinei, de-i săreau stropi de zer pe față.
„Asta-i crăiasa mea”, a hotărât el, și a pornit-o spre castel.
Aici, jalea era mare de când se rătăcise domnița. Craiul de la răsărit le-a spus vorbe de mângâiere, dar părinții domniței nu mai găseau mângâiere în nimic.
- Măria-Ta, am o rugăminte, i-a spus Craiul de la răsărit. Vreau să-mi dați de soție fata de la bucătărie.
- Nu se poate ! i-a spus Craiul. Tu trebuie să te însori cu o domniță de neam mare, dacă iei o fată din popor, din poporul meu, tatăl tău mî va învinui pe mine și o să fie mâniat mai târziu.
- Eu, măria-ta, numai pe fata asta o vreau de soție.
Atunci Craiul a poruncit să fie adusă fata, s-o vadă și dânsul. Dar, de îndată Crăiasa și-a recunoscut copila. Și a plâns de bucurie atât de mult, încât puteai stoarce năframa udă de lacrimile Crăiesei.
Domnița cea vredncă și Craiul cel viteaz au făcut apoi o nuntă mare cu crai și crăiese, cu împărați și împărătese, iar la nuntă, la loc de frunte ședeau pădurarul cu nevasta și cu fata lui.
Craiul a luat-o pe domniță în țara lui și a făcut-o Crăiasă, după ce s-au înțeles să păstreze o taină.
Știți care era taina ?
În zori Crăiasa se scula, deretica odăile, făcea ordine la bucătărie și numai pe la amiază își scotea șorțul, își punea coroana și-și lua locul pe jilțul de lângă Crai, când acesta primea dregătorii. Atunci își făceau unul altuia cu ochiul, pentru că numai ei doi știau că ea, nevasta craiului, e rumenă și veselă, frumoasă și voinică, pentru că e muncitoare și îndemnatecă.
