Păcala şi
Tândală au mers împreună prin lume o bună bucată de timp. Şi, iacătă,
într-o noapte, după ce străbătuseră un drum plin de hârtoape, pe când
erau sfârşiţi de oboseală, au ajuns într-un sat.
În sat, oamenii se culcaseră. Nici o luminiţă nu mai sclipea pe la ferestre.
- Am ajuns prea târziu ! s-a oprit locului Păcală.
- Ca să mai supărăm pe cineva la ceasul acesta ar însemna să ne facem un mare păcat, şi-a dat cu părerea Tândală.
- Mai bine ştii ce mă gândesc? Să dormim în biserică.
- Aşa e. Bine zici. Tot nu e nimeni acolo, acum, în miezul nopţii.
- Ne odihnim pe cinste, pe una din rogojinile din biserică.
- Şi, dis-de-dimineaţă, pornim mai departe.
- Dar unde-o fi biserica ?
- Uite-o pe culmea dealului. Chiar lângă cimitir...
- Să nu-i trezim pe morţi !
- Să nu-i trezim pe oameni, c-or fi trudiţi de muncă.
Şi urcară ei, amândoi, ca nişte umbre, pe deal.
Ajung la cimitir. Străbat pe o potecă, printre morminte, dar când să păşească în biserică, răsună o voce groasă:
- Să împărţim sacul cu galbeni în zece ! Vocea venea, neîndoios, dinăuntru.
- Dec, tu ce zici, Păcală, ce-o fi ? şuşoteşte, mirat, Tândală.
- Zic că se petrece aici un lucru foarte ciudat.
- Să ne dăm mai aproape şi s-ascultăm temeinic.
S-apropie ei, uşor, şi în lumina ferită sub obroc a unei făclii, prin crăpătura uşii, zăresc mai mulţi bărbaţi. Unul din ei rostea:
- De ce să-mpărţim galbenii-n zece, când noi toţi suntem nouă ?
- Suntem nouă, e drept, glasuia iar acela care avea vocea groasă, însa cum este îndeobşte legea la noi, tâlharii, căpitanului bandei i se cuvin nu una, ci două părţi din pradă !
- I-o bandă de tâlhari ! mai şopteşte Păcală. Au săvârşit un jaf şi-şi împart galbenii. Numai că socoteala de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg...
Şi îl învăţă, îndată, pe Tândală ce trebuie să facă. Şi fiindcă în tindă, sub masă, se aflau niste giulgiuri, îşi iau de-acolo două şi se învelesc cu ele.
Pe urmă, Tândală, cu glasul înfundat, începe să rostească:
- De ce ieşirăţi, mai, voi, morții, din morminte ?
- Păi cum să nu ieșim ? îi răspunse Păcală, la fel de înfundat, că noi, cât am trăit, am fost lipsiţi de bunătaţile lumii. Şi-acu am auzit, ne-a spus un spiriduş, că s-ar găsi în biserică nişte tâlhari stăpâni pe-un sac cu galbeni jefuiţi de la oameni...
- Şi voi ce doriţi ? Câte-un galben ?
- Da, dorim fiecare dintre noi câte-un galben. Şi pe cei nouă hoţi am pofti să-i avem lânga noi în morminte, acoperiţi cu ţărână de vii, ca să se-nveţe minte să nu mai jefuiască pe nimeni.
Tâlharii din biserică, când a început să glăsuiască Tândală, împietriseră.
Dar când l-au auzit şi pe Păcală că ei, cei răposaţi, ar pofti să-i aducă pe hoţi alăturea, în morminte, şi să-i îngroape de vii, au început să ţipe:
- S-a isprăvit cu noi ! Pe unde să fugim ?
Şi care mai de care s-au năpustit pe uşa din dosul căreia Tândală, la ieşire, le da cate-un picior în spate, ca să-i ajute să se prăvălească pe povârniş mai lesne...
Când au rămas numai ei singuri, Păcală şi Tândală au intrat în biserică, râzând de se ţineau cu mâinile de pântece.
Năstruşnici răposaţi şi plini de voie bună erau !
În sat, oamenii se culcaseră. Nici o luminiţă nu mai sclipea pe la ferestre.
- Am ajuns prea târziu ! s-a oprit locului Păcală.
- Ca să mai supărăm pe cineva la ceasul acesta ar însemna să ne facem un mare păcat, şi-a dat cu părerea Tândală.
- Mai bine ştii ce mă gândesc? Să dormim în biserică.
- Aşa e. Bine zici. Tot nu e nimeni acolo, acum, în miezul nopţii.
- Ne odihnim pe cinste, pe una din rogojinile din biserică.
- Şi, dis-de-dimineaţă, pornim mai departe.
- Dar unde-o fi biserica ?
- Uite-o pe culmea dealului. Chiar lângă cimitir...
- Să nu-i trezim pe morţi !
- Să nu-i trezim pe oameni, c-or fi trudiţi de muncă.
Şi urcară ei, amândoi, ca nişte umbre, pe deal.
Ajung la cimitir. Străbat pe o potecă, printre morminte, dar când să păşească în biserică, răsună o voce groasă:
- Să împărţim sacul cu galbeni în zece ! Vocea venea, neîndoios, dinăuntru.
- Dec, tu ce zici, Păcală, ce-o fi ? şuşoteşte, mirat, Tândală.
- Zic că se petrece aici un lucru foarte ciudat.
- Să ne dăm mai aproape şi s-ascultăm temeinic.
S-apropie ei, uşor, şi în lumina ferită sub obroc a unei făclii, prin crăpătura uşii, zăresc mai mulţi bărbaţi. Unul din ei rostea:
- De ce să-mpărţim galbenii-n zece, când noi toţi suntem nouă ?
- Suntem nouă, e drept, glasuia iar acela care avea vocea groasă, însa cum este îndeobşte legea la noi, tâlharii, căpitanului bandei i se cuvin nu una, ci două părţi din pradă !
- I-o bandă de tâlhari ! mai şopteşte Păcală. Au săvârşit un jaf şi-şi împart galbenii. Numai că socoteala de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg...
Şi îl învăţă, îndată, pe Tândală ce trebuie să facă. Şi fiindcă în tindă, sub masă, se aflau niste giulgiuri, îşi iau de-acolo două şi se învelesc cu ele.
Pe urmă, Tândală, cu glasul înfundat, începe să rostească:
- De ce ieşirăţi, mai, voi, morții, din morminte ?
- Păi cum să nu ieșim ? îi răspunse Păcală, la fel de înfundat, că noi, cât am trăit, am fost lipsiţi de bunătaţile lumii. Şi-acu am auzit, ne-a spus un spiriduş, că s-ar găsi în biserică nişte tâlhari stăpâni pe-un sac cu galbeni jefuiţi de la oameni...
- Şi voi ce doriţi ? Câte-un galben ?
- Da, dorim fiecare dintre noi câte-un galben. Şi pe cei nouă hoţi am pofti să-i avem lânga noi în morminte, acoperiţi cu ţărână de vii, ca să se-nveţe minte să nu mai jefuiască pe nimeni.
Tâlharii din biserică, când a început să glăsuiască Tândală, împietriseră.
Dar când l-au auzit şi pe Păcală că ei, cei răposaţi, ar pofti să-i aducă pe hoţi alăturea, în morminte, şi să-i îngroape de vii, au început să ţipe:
- S-a isprăvit cu noi ! Pe unde să fugim ?
Şi care mai de care s-au năpustit pe uşa din dosul căreia Tândală, la ieşire, le da cate-un picior în spate, ca să-i ajute să se prăvălească pe povârniş mai lesne...
Când au rămas numai ei singuri, Păcală şi Tândală au intrat în biserică, râzând de se ţineau cu mâinile de pântece.
Năstruşnici răposaţi şi plini de voie bună erau !
