Alexandru Vlahuță 1858 - 1919
ȚARA. POPORUL.
Dunărea, Marea, Carpații și Prutul - iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul Țării Românești. [...]
Aduși
în Dacia de împăratul Traian, rămași aici, în urma celei mai vajnice
lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia
celor două popoare mari din cari ne tragem. [...] De-atunci au trecut
aproape două mii de ani. Multe războaie am avut și multe nenorociri
ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la
toate-am ținut piept, și nu ne-am dat, și-aici am stat. Ca trestia
ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.
Și-am
rămas stăpâni pe mișioara noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât
sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump
pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și
înălțătoare cari s-au petrecut pe el.
Odihnească-n
pace gloriosul Ștefan, că n-au fost spuse în deșert cuvintele mândre
și-nțelepte pe cari ni le-a lăsat cu limbă de moarte: „ Dacă dușmanul
vostru ar cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți
prin sabia lui decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării
voastre. Domnul părinților voștri, însă, se va îndura de lacrimile
slugilor sale și va ridica dintre voi pe cineva carele va așeza iarăși
pe urmașii voștri în voinicia și puterea de mai înainte.”
Din
strașina munților ce-nalță marginea țării de la Severin până la
Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de viață, și nenumărate pâraie se
despletesc, în cărări de argint, peste-ntinsele șesuri ale Valahiei și
printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură câmpia Ialomiței
s-așterne tăcută, netedă, uscată - vast ostrov însetat, îm mijlocul
atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub șuierul vânturilor
deșertul lor, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri
limpezi și lacuri sclipitoare: în zilele senine de vară visu-i se
răsfrânge-n undele aerului și-ngână peste lanurile și bălăriile uscate
ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale „mirajelor”, așa de
frumos numite de popor „ apa morților”.
Călătorii
străini cari-au străbătut văile României pe drumuri hrintuite, în
căruțele de poștă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaște
astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar părea că altă țară s-a pus
între Carpați și Mare. Și-ntr-adevăr, o țară nouă s-a ridicat de-atunci
în răsăritul Europii. Moșia lui Mircea ș-a lui Ștefan, libera și mândra
Românie de azi nemaicrescând în lături, a trebuit să cească-n sus, și
saltă zi cu zi - o saltă puterea tinereții și setea de lumină ! Din
hotar în hotar, în lung și-n lat, o prind acum, ca-ntr-o rețea, șisele
netede, pietruite, și linii ferate, înșirând pe firele lor
orașele-nfloritoare și sutele de fabrici ce scot la lumină bogățiile
țării.
Astăzi,
capitala noastră, care-a stat pitită prin munți atâtea veacuri,
sporește - sigură și puternică - îm mijlocul câmpiei dunărene, ridicând
palat lângă palat, pe unde-și păștea odinioară turmele legendarul Bucur.
Și largi își deschid acum porțile altarele luminii - treptat poporul se
înviorează, se deșteaptă, la o viață de pace și de muncă roditoare.
În
fața scundelor și sărăcăcioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani
dascălul Lazăr punea în mâna copiilor cea dintâi carte românească,
se-nalță falnic palatul universității, iar pe locul acela sfânt s-au
așezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazăr - poetul,
eroul și apostolul.
Două
mari bulevarde taie-n cruciș orașul. Dâmbovița se minunează de
strălucirea și mândreța-n care se desfac malurile ei, ascunse până mai
deunăzi sub rădiuri (pădurice) de sălcii.
De-aici,
în mijlocul capitalei zgomotoase, îmi întorn gândurile pe unde am
umblat. Multe din locurile frumoase pe cari le-am văzut îmi revin acum,
învăluite în farmecul depărtării, și parcă mă dojenesc, unele că n-am
spus destul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăși pe
cari nu le-am văzut încă. Dar ceea ce se ridică mai luminos și mai
sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă și mai
mândră-ntre podoabele țării, este poporul românesc. În sufletu-i larg,
nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinți am găsit izvorul
curat al frumoaselor lui cântece și înțelesul istoric al trăiniciei și
stăruinții noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de
luptă și de răbdare, în mintea lui trează și-n inima lui caldă am găsit
sprijinul speranțelor noastre și dezlegarea înaltei chemări a neamului
nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl văd cu pieptul
dezvălit în zloată și-n bătălii, muncind ca să plătească dările țării,
luptând ca să-și apere pământul, căzând și ridicându-se iar, murind în
șes și renăscând în munți, pururea tânăr, pururea mândru, cu toate
nevoile ce-au dat să-l răpuie, și mă-ntreb: ce popor a avut pe lume o
soartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz
și mai întreg în fața atâtor dureri !
Unde-ar fi ajuns el astăzi dac-ar fi fost lăsat în pace !...
„O lacrimă-i tremură-n glas, și graiul lui e un suspin”, zice Michelet vorbind de poporul român.
Într-adevăr,
suferințile aceste au pus o blândeță divină pe figura țăranului nostru.
Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociți, și limba lui e dulce
și plină de mângâieri.
Palatul Universității - București - 1899
sursă:
http://www.bucurestiul.net/poze-bucurestiul-vechi/#
